Am continuat să merg pasiv, cu pleoapele aproape lăsate, pierdut. Un coridor verde, abrupt, pavilioane grotești, pagode cu podețe de acces, peste tot cafenele micuțe, miros pătrunzător, înțepător, de mâncare prăjită, șiruri de flăcări de gaz înapoia vitrinelor, clinchetul sticlei, sunete metalice, repetate, de neînțeles. Mulțimea care mă purtase aici se contopi cu alta, apoi se rarefie; toți suiau în cupeuri deschise; ba nu, erau doar transparente, parcă modelate din sticlă, până și locurile erau asemănătoare sticlei, deși moi — fără să știu cum, mam pomenit înăuntru. Ne deplasam. Cupeul gonea, oamenii strigau, acoperind sunetele unui difuzor care repeta: „Nivelul Meridional, Meridional, schimbă pentru Spiro, Atale, Blekk, Frosam; întregul vagon părea că se topește, străpuns de suliți de lumină; pereții treceau în zbor în dâre de foc și culoare; arcuri parabolice, platforme albe. „Forteran, Forteran, schimbă pentru Galee, schimbă pentru rasturi exterioare, Makra”, bolborosea difuzorul, vagonul se opri, apoi își reluă goana. Am descoperit un lucru remarcabil: nu exista nici o senzație de frânare sau accelerare, de parcă inerția fusese anulată. Cum era posibil așa ceva? Am experimentat, îndoindumi ușor genunchii, la trei opriri consecutive. Nici la viraje nu se întâmpla nimic. Oamenii coborau și urcau. În față stătea o femeie cu un câine; nu mai văzusem un asemenea câine; era uriaș, avea capul ca o bilă, hidos; în ochii lui căprui, placizi, se reflectau ghirlande de lumini tot mai mici, îndepărtânduse. RAMBRENT RAMBRENT. Urmă o vâlvătaie dinspre tuburile fluorescente albe și albăstrui; treptat, sclipirea lăsă loc rocii; vagonul se opri. Am coborât și am înlemnit. Deasupra concavității tipamfiteatru a opririi se înălța o structură multietajată pe care am recunoscuto; mă aflam tot în stație, în alt loc din interiorul aceleiași săli gigantice, amplificată de vastele suprafețe albe. Mam îndepărtat către marginea depresiunii perfect geometrice — vagonul plecase deja — și am întânit altă surpriză.