— Ați vizionat secvențe din jurnalele anilor șaptezeci, în cadrul serialului Imagini ale vechilor capitale. Acum știrile. Transtel se extinde pentru a îngloba studiourile cosmolyte…

Am luato la fugă. Nu era o fereastră. Era un ecran de televizor. Am iuțit pasul. Începusem să transpir.

În jos. Mai repede. Pătrate aurii de lumină. În interior, mulțimi, spumă în pahare, un lichid aproape negru — nu bere, cu o sclipire verzuie, veninoasă — și tineri, băieți și fete, ținânduse pe după mijloc, în grupuri de câte șase, opt, blocând drumul dea curmezișul întregii artere, îndreptânduse către mine; trebuiau să se despartă pentru ami face loc. Eram înghiontit. Fără sămi dau seama, am pășit pe o bandă rulantă. Destul de aproape de mine sclipi o pereche de ochi surprinși — o fată frumoasă, de culoare, îmbrăcată în ceva ce strălucea ca metalul impregnat cu fosfor. Țesătura i se lipea de trup: părea dezbrăcată. Fețe albe, galbene, câțiva negri înalți, totuși eu rămâneam cel mai înalt. Oamenii îmi făceau loc. Sus de tot, înapoia ferestrelor convexe, goneau forme răzlețe, cântau orchestre invizibile. Aici continua o promenadă curioasă; în coridoarele întunecoase, siluetele lipsite de capete ale femeilor: puful ce le acoperea brațele iradia lumină, astfel încât numai gâturile lor înălțate se zăreau ca niște lujeri albi și ciudați, și sclipirile risipite prin păr — o pudră luminiscentă? Un pasaj de legătură îngust mă conduse până la un șir de încăperi cu statui grotești — se mișcau, ba chiar erau active; un fel de stradă largă, cu extremități ridicate, vuia de râsete. Oamenii se amuzau, dar ce anume îi făcea să râdă — statuile?

Forme gigantice în conuri de lumină; din ele se revărsa o lumină rubinie, o lumină aidoma mierii, groasă ca un sirop, o neobișnuită concentrare de culori.