Voiam să părăsesc locul; din greșeală, am pătruns întro odaie întunecată; înainte dea avea timp să mă retrag, ceva bâzâi, o străfulgerare ca de bliț fotografic, și dintro fentă cu ramă metalică, de genul celor de la cutiile poștale, lunecă o foaie de hârtie lucioasă, împăturită în două. Am luato și am desfăcuto: apăru un chip, cu gura întredeschisă, cu buzele subțiri, puțin strâmbe; mă privea cu ochii mijiți: eram eu însumi! Am împăturit foaia și spectrul de plastic a dispărut. Am depărtat ușor marginile: nimic. Mai mult: apăru din nou, ivinduse ca din neant, un cap retezat de restul trupului, atârnând deasupra foii și cu o expresie nu prea inteligentă. Pentru o clipă miam contemplat figura — era o fotografie tridimensională? Am băgat hârtia în buzunar și am ieșit din odaie. Un iad auriu părea că pogoară asupra mulțimii, un tavan din magmă arzătoare, ireal, dar scuipând flăcări adevărate, și nimeni nui acorda atenție; zoriții fugeau de la o cabină la alta; ceva mai departe, litere verzi săreau și coloane de cifre curgeau în josul unor ecrane înguste; alte cabine ce aveau în loc de uși obloane care se ridicau rapid la apropierea cuiva; în cele din urmă am găsit o ieșire.

Un coridor curbat, cu podeaua înclinată, așa cum există în unele teatre; din pereți răsăreau ghiocuri stilizate, iar deasupra lor alergau întruna cuvintele INFOR INFOR INFOR.

Prima dată când văzusem un infor fusese pe Lună, și crezusem că era o floare artificială.

Miam apropiat fața de potirul acvamarin.

— Cum ies deaici? am întrebat, cam prostește.

— Unde mergeți? răspunse imediat un alto plăcut.

— În oraș.

— Ce cartier?

— Nu contează.

— Ce nivel?

— Nu contează, vreau doar să ies din stație!