Chiar la margine era un parapet din piatră veche, acoperită cu licheni gălbui, și acolo am simțit, în sfârșit, un vânt adevărat, proaspăt, răcoros. În apropiere se afla o masă goală. Mam așezat cu stângăcie, cu spatele către oameni, privind în noapte. Dedesubt se întindeau bezna, vastă, informă și necunoscută; doar departe, foarte departe, la marginea ei, sclipeau luminițe slabe, pâlpâitoare, ciudat de variabile, de parcă nar fi fost electrice, iar și mai departe, săbii de lumină se ridicau reci și subțiri în aer, blocuri sau coloane, nu știam. Leaș fi crezut razele unor proiectoare dacă nar fi fost străbătute de o rețea delicată — așa ar fi putut arăta un cilindru din sticlă, cu o bază pe pământ și cealaltă în nori, umplut cu lentile alternativ concave și convexe. Trebuie să fi fost incredibil de înalte; în jurul lor, câteva lumini scânteind, pulsând, astfel, încât acum erau înconjurate de o ceață când portocalie, când aproape albă. Asta era totul, așa arăta orașul; am încercat să găsesc străzi, să ghicesc unde puteau fi acestea, însă spațiul întunecat și aparent lipsit de viață de dedesubt se întindea în toate direcțiile, fără să fie luminat de un singur licăr.

— Col…? am auzit; probabil cuvântul fusese rostit de mai multe ori, dar numi dădusem imediat seama că mi se adresa mie.

Am schițat gestul de a mă întoarce, însă scaunul, mai iute decât mine, mia luato înainte. În fața mea se afla o fată, de vreo douăzeci de ani, îmbrăcată în ceva albastru ce era lipit de ea ca un lichid congelat; brațele și pieptul îi erau ascunse întrun puf bleumarin ce devenea tot mai transparent în partea de jos. Pântecul ei frumos și neted era aidoma unei sculpturi suflate în metal. La urechi îi lucea ceva, atât de mare, încât i le acoperea complet. O gură mică, desenând un surâs nesigur, buzele rujate, nările de asemenea roșii pe dinăuntru — observasem că așa erau fardate cele mai multe femei. Apucă spătarul scaunului de lângă mine și rosti: