Am trecut printro cortină de lumină și mam trezit în interiorul unei grote stincoase. Semăna cu zece, cu cincizeci de naosuri gotice alcătuite din stalactite; filoane de minerale sidefii înconjurau gurile peșterii; în ele stăteau oameni, bălăngănind din picioare; între genunchii lor pălpâiau flăcărui, iar la fund se întindea suprafața netedă și netulburată a unui lac subteran, care reflecta bolțile din stâncă. Și acolo, parcă pe niște plute mici și fragile, erau întinși oameni, toți privind în aceeași direcție. Am coborât până la marginea apei și am zărit pe celălalt mal, pe nisip, dansatoare. Părea goală, dar albeața trupului nu era naturală. Cu pași mici, nesiguri, alergă spre apă; când corpul i se reflectă în unde, întinse brusc brațele și făcu o reverență — sfârșitul — dar nu aplaudă nimeni; dansatoarea rămase nemișcată câteva clipe, apoi, încet porni dea lungul țărmului, urmândui linia sinuoasă. Se afla poate la vreo treizeci de pași de mine, când i se întâmplă ceva. Cu o clipă înainte îi văzusem fața zâmbitoare, obosită, apoi, brusc, conturul ei începu să tremure și dispăru.

— O plută pentru dumneavoastră, domnule? se auzi o voce politicoasă înapoia mea. Mam întors; nu era nimeni, doar o masă aerodinamică, ce se mișca pe niște picioare comic arcuite; pahare cu lichid spumos, aranjate în șiruri pe tăvițe laterale, tremurau, un braț curtenitor oferindumi o băutură, un altul întinzânduse după o farfurie cu o gaură cât vârful unui deget, ceva asemănător unei palete de pictor, mică și concavă — era un robot. Înapoia unui vizor micuț din centru puteam vedea strălucirea inimii lui tranzistorizate.

Am evitat brațele acelea de insectă, întinse pentru a mă servi, încărcate cu delicatese pe care leam refuzat, și am părăsit în grabă peștera artificială, scrâșnind din dinți de parcă fusesem, cumva, insultat. Am traversat întreaga lățime a terasei, printre mese în formă de S, pe sub alei de felinare, inundate de o pulbere foarte fină de licurici dezintegrați, muribunzi, negri și aurii.