— Am privit prin ochii lui. Am ascultat cu urechile lui şi-ţi spun: el este! Oricum, unul mai bun nu vom obţine.

— La fel ai spus şi despre frate-său.

— A fost considerat incompatibil. Din alte motive. Fără nici o legătură cu aptitudinile lui.

— Şi cu soră-sa, la fel. Există îndoieli şi-n legătură cu el. E prea maleabil. Gata oricând să se lase dominat de voinţa altuia.

— Nu însă dacă respectivul îi este duşman.

— Şi-atunci, ce-o să facem? Îl înconjurăm tot timpul cu duşmani?

— Dacă va fi nevoie…

— Parcă spuneai că-ţi place puştiul.

— Dacă gândacii pun mâna pe el eu rămân prietenul lui cel mai bun.

— Bine. La urma urmei, salvăm lumea. Ia-l!

Femeia de la monitoare îi zâmbi prietenos, îi ciufuli părul şi spuse:

— Andrew, cred că deja ţi-e pur şi simplu scârbă de monitorul ăsta oribil. Ei bine, am o surpriză pentru tine. Azi îl scoatem. O s-o facem chiar acum şi n-o să te doară deloc!

Ender încuviinţă din cap. Bineînţeles, era o minciună că n-avea să-l doară deloc. Dar deoarece adulţii o repetau întotdeauna, când ceva urma într-adevăr să doară, se putea bizui pe afirmaţia aceea ca fiind o precizare destul de corectă a viitorului.

Uneori, minciunile erau mai sigure decât adevărul.

— Hai încoace, Andrew, şi aşază-te aici, pe masa de examinare. Peste câteva clipe vine şi doctorul.

Fără monitor… Ender încercă să-şi imagineze cum avea să fie fără micuţul aparat implantat în ceafa. „O să mă întorc pe spate în pat şi n-o să mă mai apese. N-o să-l simt furnicându-mă şi absorbind căldura când îmi fac duş.

Şi Peter n-o să mă mai urască. O să vin acasă şi-o să-i arăt că nu mai am monitorul, să vadă că nu-l păcălesc. Acum o să fiu un copil normal, ca el. Atunci n-o să mai fie aşa de rău. O să mă ierte că am purtat monitorul cu un an mai mult decât el. O să fim…