Totuşi nu cred c-o să fim prieteni. Nu, Peter e prea periculos. Se înfurie mult prea rău. Totuşi, fraţi… Nu duşmani, nu prieteni, ci fraţi… capabili să trăim sub acelaşi acoperiş. N-o să mă urască, o să mă lase-n pace. Şi, când o să vrea să se joace de-a gândacii şi astronauţii, poate că n-o să fiu obligat să mă joc, poate c-o să pot sta liniştit să citesc o carte.”

Însă Ender ştia, chiar în timp ce se gândea, că Peter n-avea să-l lase în pace. Când îl apucau pandaliile, ochii îi sclipeau într-un fel anume şi, ori de câte ori îi zărea privirea aceea scânteietoare, ştia că în nici un caz Peter n-avea să-l lase în pace. „Exersez la pian, Ender. Vino şi-ntoarce-mi partiturile. Ah, băiatul-monitor e prea ocupat ca să-şi poată ajuta fratele? E prea deştept? Te duci s-omori nişte gândaci, astronautule? Nu, nu, n-am nevoie de-ajutorul tău! Mă descurc şi singur, puştiule, Terţule mucos!”

— N-o să dureze mult, Andrew, spuse doctorul.

Ender încuviinţă din cap.

— Monitorul este astfel construit încât să poată fi uşor deconectat. Vei simţi totuşi nişte furnicături. Unii spun că au încercat o senzaţie de lipsă. S-ar putea să te pomeneşti căutând ceva, ceva ce nu poţi găsi şi nici nu-ţi poţi aminti ce anume era. De aceea o să-ţi spun eu: o să cauţi monitorul, care nu mai e acolo. După câteva zile, senzaţia va dispărea.

Doctorul răsucea ceva în ceafa lui Ender. Brusc, o durere îl străbătu pe băiat precum un ac, din gât până în rărunchi. Ender îşi simţi spinarea smucindu-se, iar trupul i se arcui violent spre spate; capul îi lovi masa. Picioarele i se zbăteau dezarticulate, iar mâinile i se încleştaseră, strângându-se între ele cu atâta putere, încât îl durură.

— Deedee! răcni doctorul. Am nevoie de tine! Infirmiera apăru în goană şi icni, văzându-i. Trebuie să relaxez muşchii ăştia! Vino încoace! Ce-aştepţi?