— Pentru dumneavoastră doi, alegerea a fost făcută atunci când l-aţi conceput pe Ender. Dar el n-a ales încă. Recruţii sunt o carne bună de tun, dar pentru ofiţeri ne trebuie voluntari.

— Ofiţeri? întrebă Ender.

La sunetul vocii sale, ceilalţi amuţiră.

— Da, încuviinţă Graff. Şcoala de Luptă pregăteşte viitorii căpitani de nave stelare, comandanţi de flotile şi amirali.

— Haideţi să nu ne păcălim singuri! rosti furios tatăl. Câţi din băieţii de la Şcoala de Luptă ajung să comande nave?

— Din păcate, domnule Wiggin, informaţia respectivă este secretă. Vă pot spune că nici unul dintre băieţii noştri care au izbutit să termine primul an n-au absolvit cu grad mai mic decât cel de ofiţer. Şi nici unul n-a ocupat o funcţie inferioară celei de secund pe o navă interplanetară. Chiar şi în cadrul forţelor de apărare locale din propriul nostru sistem planetar, este o cinste deloc neglijabilă.

— Câţi izbutesc să termine primul an? întrebă Ender.

— Toţi cei care vor s-o facă.

Ender fu gata să rostească: „Eu vreau!” Îşi ţinu însă gura. Ar fi scăpat pentru o vreme de şcoală, deşi drumul dura doar câteva zile. Ar fi scăpat de Peter — un lucru mult mai important, ce putea fi chiar o chestiune vitală. Totuşi, să-i părăsească pe mama şi pe tata şi, în primul rând, să se despartă de Valentine… Şi să devină soldat… Lui Ender nu-i plăceau luptele. Nu-i plăcea genul de confruntări preferate de Peter — cei puternici împotriva celor slabi — dar nu-i plăcea nici varianta folosită de el: cei inteligenţi împotriva celor proşti.

— Cred, continuă Graff, că Ender şi cu mine trebuie să discutăm între patru ochi.

— Nu, spuse tatăl.

— Nu-l voi lua fără să vă las să mai vorbiţi, zise colonelul. Deşi nu m-aţi putea opri s-o fac.

Tatăl îl privi îndelung, apoi se sculă şi părăsi holul. Mama rămase încă o clipă şi-l strânse uşor de mână pe Ender. Când ieşi, închise uşa după ea.