— Asta e problema mea, nu?

— Desigur. Iar pe mine mă preocupă recrutarea cuiva. De exemplu, tu ai fi potrivit ca membru al echipei mele. Îţi asumi riscuri, dar mai întâi le calculezi. Nu ţi-e teamă să fii singur. Eşti îndeajuns de precaut şi de inteligent pentru a mai fi în viaţă după două sute de ani. Deoarece nu ţi-ai neglijat nevoile fizice, sănătatea ta este cea a unui om de douăzeci de ani. În sfârşit, poate cel mai important lucru este că apreciezi compania extratereştrilor.

— Asta da!

Louis cunoştea câţiva xenofobi şi-i considera nişte proşti. Viaţa ar fi devenit extraordinar de plictisitoare dacă ar fi trebuit să se învârtă numai printre oameni.

— Dar nu vrei să te arunci cu capul înainte, nu-i aşa Louis Wu? Nu-i de ajuns că eu sunt un Păpuşar? Ce te-ar putea înspăimânta pe tine fără să mă înspăimânte mai întâi pe mine? Prudenţa inteligentă a rasei mele este proverbială.

— Aşa e, recunoscu Louis.

De fapt, n-ar mai fi fost nevoie de prea multă insistenţă. Xenofilia, neastâmpărul şi curiozitatea ce-l caracterizau se combinaseră: oriunde mergea Păpuşarul, putea merge şi el. Dar, mai întâi, voia să afle mai multe.

La urma urmei, avea o poziţie excelentă pentru tocmeală. Un extraterestru nu s-ar fi aflat într-o asemenea încăpere dacă n-ar fi fost absolut obligatoriu. Această cameră de hotel, banală din punctul de vedere al unui pământean, trebuia să fi fost mobilată special pentru recrutare.

— Nu vrei să-mi spui ce intenţionezi să explorezi, atacă Louis, şi mai ales unde se află?

— La o distanţă de două sute de ani-lumină de aici, în direcţia lobului mic al Norilor lui Magellan.

— Dar ne va lua aproape doi ani să ajungem acolo, folosind viteza maximă a hiperpropulsiei!

— Nicidecum. Dispunem de o navă care zboară cu o viteză considerabil superioară unei nave convenţionale echipate cu hiperpropulsie. Ea poate străbate o distanţă de un an-lumină în cinci sferturi de minut.