Pe unii dintre oaspeţi Louis nu-i mai văzuse de peste un secol, pe alţii îi întâlnea zilnic. Unii îi fuseseră în trecut duşmani de moarte. Veniseră şi unele femei care trecuseră prin viaţa sa şi de care uitase complet, astfel încât era în permanenţă uluit cât de mult i se schimbaseră gusturile.

După cum era de aşteptat, prea multe ore ale zilei fuseseră irosite făcând prezentări. Liste întregi de nume ce trebuiau învăţate pe de rost! Prea mulţi prieteni care se transformaseră în străini!

Şi, cu puţine momente înainte de miezul nopţii, Louis Wu intrase într-o cabină de transfer, acţionase comenzile şi dispăruse.

— Mă plictiseam copios, recunoscu el. „Povesteşte-ne despre ultimul tău sabatical, Louis”…„Dar, Louis, cum ai putut trăi atâta timp singur?”…Drăguţ din partea ta că l-ai putut aduce şi pe ambasadorul Trinoc!” „Louis, nu ne-am mai văzut de un car de vreme!” „Hei, Louis, ştii de ce e nevoie de trei Jixieni pentru a zugrăvi un zgârie-nori?”

— Nu ştiu. De ce fac asta?

— Cine?

— Jixienii.

— Ah, da! Unul ţine pulverizatorul şi ceilalţi doi mişcă clădirea în sus şi în jos! Chestia asta am auzit-o când eram la grădiniţă. Atâtea relicve din viaţa mea, atâtea glume răsuflate, adunate toate într-o singură casă… n-am mai putut suporta.

— Eşti un om fără astâmpăr, Louis Wu! Tu şi sabaticalele tale… Tu ai inventat moda asta, nu?

— Nu-mi amintesc când a început, dar a avut succes. Cei mai mulţi dintre prietenii mei procedează acum la fel.

— Dar nu atât de des ca tine. Cam la fiecare patruzeci de ani, te plictiseşti de compania celorlalţi oameni şi te îndrepţi spre limitele spaţiului cunoscut. Rămâi în afara acestuia, singur, într-o navă izolată, până când nevoia de ceilalţi reapare. Te-ai reîntors din ultimul sabatical, cel de-al patrulea, acum douăzeci de ani… Eşti fără astâmpăr, Louis Wu! Pe fiecare dintre lumile locuite de oameni ai trăit destui ani pentru a putea fi socotit un băştinaş. Astăzi ai plecat de la propria ta aniversare. Te-ai plictisit iar?