Trei sau patru? Nu, trei. Acum i se părea că devenise imun la zvâcniturile de inimă. Două sute de ani lăsaseră multe cicatrici în sufletul său. Şi iată că îşi odihnea capul în poala unei străine care arăta exact ca Paula Cerenkov.

— M-am îndrăgostit de ea, începu el să povestească. Ne cunoşteam de mulţi ani, ne dăduserăm chiar întâlniri şi într-o noapte am început să vorbim şi bamm… M-am îndrăgostit. Am crezut că şi ea mă iubeşte. În noaptea aceea nu ne-am culcat, vreau să spun nu împreună. Am cerut-o în căsătorie. Ea m-a făcut praf. Spunea că n-are timp pentru aşa ceva. Dar apoi am pus la cale o excursie în Parcul Naţional al Amazonului, un soi de surogat de lună de miere. Săptămâna următoare a fost plină de suişuri şi coborâşuri. Întâi suişurile. Am făcut rost de bilete şi rezervări la hotel. Ai iubit vreodată atât de mult pe cineva, încât să ajungi la concluzia că nu-l meriţi?

— Nu.

— Eram tânăr. Am pierdut câteva zile încercând să mă conving că sunt demn de Paula Cerenkov. Am şi reuşit, până la urmă. După aceea, ea m-a sunat şi a anulat excursia. Nu-mi amintesc motivul, dar trebuie să fi avut unul întemeiat. În săptămâna aceea am luat masa împreună de mai multe ori. Nu s-a schimbat nimic. M-am străduit să nu o influenţez. Probabil că Paula nici nu a observat tentativele mele. Eram terminat. Când sus, când jos, ca un Hopa-Mitică. Mai târziu, ea a coborât securea. Mă plăcea. Ne-am simţit bine împreună, aşa că trebuia să rămânem prieteni. Oricum, însă, nu eram genul ei. Crezusem că mă iubeşte, şi poate că şi ea crezuse la fel, o săptămână întreagă. Nu era crudă — pur şi simplu nu putea înţelege ce se petrece.

— Şi când apar zvâcniturile de inimă?