— N-ai decât să procedezi aşa, dacă ţi se pare nimerit, Kees, replică Davidson care nu-şi pierdea niciodată cumpătul. Modul în care un european, cum era Kees, se înroşea la faţă atunci când nu-şi mai putea controla nervii era cumva patetic. La urma urmei, continuă el, asta ţi-e meseria. N-o să fac contestaţie; n-au decât să se certe la Central şi să hotărască cine are dreptate. Vezi, Kees, de fapt, tu vrei să păstrezi locul ăsta aşa cum este acum. Ca pe o gigantică rezervaţie naturală. Pe care s-o priveşti, s-o studiezi… Perfect, doar eşti un specialist. Noi, însă, suntem nişte tipi obişnuiţi care-şi văd de treburile lor. Terra are mare, mare nevoie de lemn. Pe Noul Tahiti am găsit lemn. Aşa încât, am devenit forestieri. Îţi poţi da seama că ne deosebim prin aceea că, la tine, Pământul nu este pe primul loc. La mine, este.

Kees îl privi pieziş, cu ochii lui rotunzi şi albaştri.

— Este oare? Vrei să transformi planeta asta într-o imagine a Pământului, da? Un pustiu din beton?

— Când rostesc cuvântul Pământ, Kees, eu mă gândesc la oameni. La bărbaţi. Pe tine te preocupă căprioarele, pomii, buruienile, perfect, asta-i păsărica ta. Mie însă îmi place să văd lucrurile în perspectivă, de sus în jos, şi deocamdată sus se găsesc oamenii. Acum, suntem aici, de aceea, şi planeta asta va face ca noi. Fie că-ţi place, fie că nu, este o realitate; aşa stau lucrurile. Uite ce-i, Kees, aş vrea s-o întind până în Central ca să le văd pe noile coloniste. Vii şi tu?

— Nu, mulţumesc, căpitane, răspunse specialistul şi se îndreptă spre baraca laboratorului.

Era groaznic de furios. Enervat pe nenorocitele alea de căprioare.