Îl ascult, continuând să privesc truda regelui. Nu înţeleg nimic, dar simt animozitatea dintre Tibe şi Estraven. În orice caz, nu se referă la persoana mea. Pe mine mă interesează doar comportarea acestor indivizi care conduc o naţiune — în sensul vechi al cuvântului — care guvernează destinele a douăzeci de milioane de fiinţe. În evoluţia Ecumenului, puterea a devenit ceva atât de subtil şi complex, încât doar o minte pătrunzătoare o poate vedea la lucru: aici este încă primitivă, vizibilă. La Estraven, de pildă, se simte ca o amplificare a personalităţii sale. El nu poate face un gest lipsit de sens, nu poate rosti o vorbă care să nu fie interpretată. Ştie lucrul acesta şi ştiinţa îi conferă mai multă materialitate decât altora: o substanţialitate, o grandoare umană. Nimic nu izbândeşte mai bine ca succesul. Nu mă încred în Estraven, ale cărui motivaţii îmi rămân pe veci obscure. Nu-l plac, totuşi în prezenţa autorităţii lui simt şi reacţionez ca înaintea căldurii soarelui.

Chiar în vreme ce gândesc aşa, soarele păleşte între norii ce se strâng din nou şi, în scurt timp, o rafală de ploaie biciuie răzleaţă din amonte, risipind mulţimea de pe dig şi înnegurând cerul. Când regele coboară pasarela, lumina răzbate pentru ultima oară, iar silueta lui albă şi arcul uriaş se decupează o clipă, distincte şi magnifice, pe fundalul orizontului întunecat de furtună. Norii se contopesc. Un vânt rece mătură strada Port-Palace, râul devine cenuşiu, copacii de pe dig se încovoaie…

Parada s-a terminat. Peste o jumătate de oră ningea.

În vreme ce maşina regelui porni pe strada Port-Palace, iar mulţimea începu să se mişte aidoma nisipului rostogolit de maree, Estraven se răsuci spre mine şi rosti:

— Îmi faci cinstea de-a cina cu mine în seara asta, domnule Ai?

Am acceptat, mai degrabă surprins decât încântat.