— BINEÎNŢELES CĂ NU CRED, făcu Golan Trevize, aflat în capul scărilor largi care duceau spre Sala Seldon, de pe înălţimea cărora putea privi întregul oraş, strălucind în lumina soarelui.

Terminus era o planetă binecuvântată, cu un raport echilibrat între uscat şi apă. Trevize se gândea deseori că introducerea climatizării făcuse ca planeta să devină mult mai agreabilă, dar în acelaşi timp mai lipsită de farmec.

— Nu cred nimic din toate astea, repetă Golan cu un zâmbet care-i puse în evidenţă dinţii albi, regulaţi, strălucitori, şi chipul tineresc.

Prietenul lui, Consilierul Munn Li Compor, care adoptase numele de mijloc ca o sfidare la adresa tradiţiei de pe Terminus, clătină din cap stingherit:

— Ce nu crezi? Că am salvat capitala?

— A, nu, asta o cred. Aici nu greşiţi. Chiar Seldon a afirmat că o vom salva şi că avem tot dreptul s-o facem, căci el avea cunoştinţă despre asta de acum cinci sute de ani.

Vocea lui Compor scăzu până deveni o şoaptă:

— Ascultă, nu mă deranjează că-mi vorbeşti astfel, pentru că tot nu te iau în serios, dar dacă o să începi să vociferezi în public, s-ar putea să te audă şi alţii şi, cinstit să fiu, n-aş vrea să mă aflu prin preajmă când o să cadă trăsnetul pe capul tău. Mă tem să nu greşească ţinta.

Trevize rămase zâmbitor şi netulburat:

— Am comis un păcat spunând că oraşul este salvat? Şi că am făcut-o fără a purta un război?

— Nici n-am avut cu cine lupta, zise Compor.

Avea părul blond deschis, ochii albaştri precum cerul şi rezistase tentaţiei de a modifica într-un fel sau altul aceste nuanţe ce nu erau la modă.

— N-ai auzit niciodată despre războaie civile, Compor? întrebă Trevize.