— A, ce bine! Vrei şi tu ceva de băut, Phil?

— Credeam că te grăbeşti.

— Mă grăbesc, dar vreau să analizez puţin situaţia.

— Foarte bine. Vreau o simicoke…

L-am privit cu coada ochiului şi i-am dat ceea ce ceruse. Pe urmă, când s-a întors, am urmărit direcţia privirii sale către fotoliile uşoare, aşezate în alcovul format de colţul de nord-vest al camerei, pe două laturi şi corpul thelinstrei, pe cea de-a treia. La thelinstra cânta o doamnă în vârstă, cu ochi visători. Domnul Earthdirector

Pipa este unul dintre aspectele cele mai interesante ale personalităţii lui Lorel. E o veritabilă Meerschaum

Lângă el, stătea Cort Myshtigo. Aproape că puteam să simt câtă ură avea Phil pentru fiecare părticică din acesta — de la tălpile de un albastru spălăcit ale picioarelor lui cu câte şase degete, până la culoarea roz, indicând o castă superioară, a fâşiei de păr ce se întindea de la o tâmplă la alta. Şi nu-l ura atât de mult pentru ceea ce însemna el, ca persoană, ci, sunt sigur, pentru faptul că era cea mai apropiată rudă (nepot) a lui Tatram Yshtigo — extraterestrul care, cu patruzeci de ani în urmă, începuse să demonstreze că cel mai mare scriitor de limbă engleză aflat încă în viaţă era un vegan. Bătrânul domn îşi menţine şi-acum poziţia, şi nu cred că Phil l-a iertat vreodată.

Cu coada ochiului (cel albastru), am văzut-o pe Ellen urcând pe scara mare, ornamentată, de la celălalt capăt al sălii. Cu coada celuilalt ochi, l-am văzut pe Lorel privind în direcţia mea.

— Asta-i, am spus eu, am fost depistat; acum trebuie să merg să prezint omagiile mele William Seabrook-ului de pe Taler. Vii si tu?