— Păi… Foarte bine, zise Phil. Suferinţa e bună pentru suflet.

Ne-am deplasat spre alcov şi am rămas în picioare, în faţa celor două scaune, între muzică şi zgomot, acolo unde-şi avea locul puterea. Lorel se ridică încetişor şi ne strânse mâinile. Myshtigo se sculă şi mai încet, fără să întindă mâna; se uită fix la noi, cu ochii de culoarea chihlimbarului şi faţa inexpresivă, în timp ce-i eram prezentaţi. Cămaşa lui lungă, portocalie, flutura cu regularitate de fiecare dată când plămânii compartimentaţi împingeau afară aerul prin nările anterioare de la baza uriaşei sale cuşti toracice. Ei dădu scurt din cap, repetându-mi numele. Pe urmă se întoarse spre Phil, cu o expresie aducând a zâmbet.

— Te-ar deranja dacă mi-ai traduce şi mie, în engleză, mimica dumitale? întrebă el, cu o voce care suna precum tonul muribund al unui diapazon.

Phil se răsuci pe călcâie şi plecă.

Timp de o secundă, mi-am închipuit că veganul era bolnav,, pe urma însă mi-am adus aminte că râsul celor din neamul lui sună cam ca horcăitul unui ţap care se înăbuşă. Eu încerc să mă ţin departe de ei, evitând staţiunile de odihnă.

— Stai jos, zise Lorel, părând stânjenit, în spatele pipei lui.

Mi-am tras un scaun şi l-am aşezat în faţa lor.

— Okay.

— Cort are de gând să scrie o carte, spuse Lorel.

— Aşa care va să zică…

— Despre Pământ.

Am dat din cap înţelegător.

— Şi-a exprimat dorinţa ca tu să-i fii ghid pe timpul deplasării prin câteva dintre Locurile Vechi…

— Mă simt onorat, am spus eu, destul de rece. Sunt însă curios să ştiu ce l-a făcut să mă aleagă pe mine drept ghid.

— Şi încă şi mai curios în legătură cu ceea ce poate şti el despre dumneata, nu-i aşa? zise veganul.

— Întocmai, am încuviinţat, sunt două sute la sută interesat.

— Ei bine, am întrebat o maşină.

— Perfect. Acuma ştiu.