Myshtigo zâmbi, cu zâmbetul său albastru-verzui.

— Şi să micşorăm, pe cât posibil, diferenţele? întrebă el. Prea bine.

— Atunci să mergem în bibliotecă, unde este mai linişte şi putem folosi şi imaginea hărţii.

— Perfect.

M-am simţit uşor întărit când ne-am ridicat să plecăm, pentru că în locul pomenit se afla Don Dos Santos, iar el îi urăşte pe vegani, plus că acolo unde este Dos Santos se găseşte întotdeauna şi Diane, fata cu perucă roşie, care urăşte pe toată lumea: şi mai ştiam că George Emmet este sus, ca şi Ellen, şi că George este acru cu străinii (ca, de altfel, şi cu prietenii); şi poate că Phil se va aventura şi el, mai târziu, şi va deschide foc de răspuns; în sfârşit, acolo mai era şi Hasan — el nu spune multe, se mulţumeşte doar să şadă, să-şi fumeze ierburile şi să aibă o înfăţişare de nepătruns — iar dacă stai prea aproape de el şi respiri adânc, de câteva ori, nu-ţi mai pasă ce dracul le-ai spus veganilor sau oamenilor.

*

Sperasem ca memoria lui Hasan să se fi dus de râpă sau. dimpotrivă, să fi urcat undeva, printre nori. Dar speranţa mea se risipi atunci când intrarăm în bibliotecă. El stătea cu spatele drept şi sorbea limonadă.

Să tot fi avut vreo optzeci sau nouăzeci de ani, poate chiar mai mult, dar arăta ca de patruzeci şi încă putea să acţioneze ca la treizeci. Corpul său răspunsese foarte bine la tratamentul Sprung-Samser. Aşa ceva nu se întâmplă des. De fapt, nu se întâmplă aproape niciodată. Acest tratament provoacă la unii un şoc anafilactic accelerat, fără nici un motiv aparent, şi nici chiar un puseu de adrenalină intra cardial nu-i mai face să-şi revină; alţii, cei mai mulţi, reuşesc să se menţină în starea caracteristică vârstei de 50-60 de ani. Însă în cazuri extrem de rare, cam de unul la o sută de mii, tratamentul are ca rezultat o întinerire.