Un grup de băieţi din Cetate veniră spre şcoală să joace fotbal. Ţipară la Lev să lase mingea, chiar în momentul în care acesta se pregătea să pareze aruncarea făcută de Timmo, cu braţul încordat pentru o lovitură puternică. Prinse mingea şi zâmbi, apoi o aruncă spre ceilalţi.

Cum cei doi se îndreptară spre portic, ea alergă pe scări în jos.

— Lev!

Cu focul care ardea din vest în spatele lui, el rămase nemişcat, negru, între ea şi soare.

— De ce le-ai dat mingea aşa, pur şi simplu?

Nu putea să-i vadă faţa cum stătea cu lumina în spate. Timmo, un băiat înalt şi frumos, stătea puţin mai încolo şi nu o privea în ochi.

— De ce i-ai lăsat să vă alunge?

Lev răspunse într-un târziu.

— Nu i-am lăsat, spuse el. Şi, cum se apropiase între timp, putu să vadă că o privea drept în faţă.

— Au spus "Dă-o aici!" Şi tu le-ai dat-o.

— Vroiau să facă o partidă; noi doar tândăleam pe aici. Rândul nostru a trecut.

— Dar ei nu ţi-au cerut-o, ţi-au ordonat. Nu ai pic de mândrie?

Ochii lui Lev erau negri, faţa întunecată şi grosolană, neconturată încă; zâmbea, cu un mic zâmbet surprins.

— Mândrie? Desigur. Dar asta am şi făcut, am lovit în ea în timp ce era rândul lor s-o facă.

— De ce eşti întotdeauna atât de plin de răspunsuri?

— Pentru că viaţa este atât de plină de întrebări.

Râdea, dar continua s-o privească aşa, de parcă ea însăşi ar fi fost o întrebare neaşteptată şi fără răspuns. Şi avea dreptate, pentru că nici ea nu avea idee de ce îl provocase în felul acesta.