Timmo stătea nemişcat, cu un aer stânjenit. Câţiva dintre băieţii de pe terenul de joc începuseră să-i privească: doi băieţi din Shantih vorbind unei seniorita.

Fără să-şi spună un cuvânt, cei trei plecară de lângă şcoală, coborând strada, depărtându-se, acolo unde nu puteau fi zăriţi de pe terenul de joc.

— Dacă vreunul dintre ei ar fi vorbit oricăruia aşa cum ţi-a vorbit ţie, cum a ţipat la tine, spuse Luz, s-ar fi încins o luptă. De ce nu te lupţi?

— Pentru un joc de fotbal?

— Pentru orice.

— Mă lupt.

— Când? Cum? Tocmai ai şters-o.

— Noi venim în Oraş, la şcoală, în fiecare zi, spuse Lev. Acum, când mergeau unul lângă altul, n-o mai privea în ochi, iar faţa lui arăta ca de obicei, o faţă de băiat obişnuit, îndărătnic, posac. Înainte de toate, nu înţelegea ceea ce el voia să-i spună, iar atunci când totuşi înţelegea, nu ştia ce să-i răspundă.

Ieşiră de sub umbra unei case, în lumina aurie. Soarele atârna, glob incandescent, între marea întunecată şi norii întunecaţi, iar acoperişurile Oraşului ardeau de un foc nepământesc. Cei trei tineri se opriră privind colosala îngemănare de strălucire şi întuneric din vest. Vântul mării mirosind a sare şi a depărtare şi a fum de lemn ars le înfiora feţele cu suflarea rece.

— Nu înţelegi, spuse Lev, poţi să-l vezi — poţi să vezi ce ar trebui să fie, ceea ce este.

Şi ea văzu, cu ochii ei, văzu gloria, Oraşul, ceea ce ar fi trebuit să fie, şi ceea ce era.

Momentul trecu. Vântul gloriei încă mai sufla fierbinte deasupra, între mare şi furtună. Oraşul încă se mai înălţa aurit şi de neatins pe coasta eternă; dar, în jos pe stradă, în urma lor veneau oameni, vorbind, râzând, strigându-se. Erau fete din Shanty, care rămăseseră în şcoală să le ajute pe învăţătoare să facă curăţenie în sălile de clasă. Se alăturară lui Timmo şi Lev, salutând-o pe Luz cu politeţe, dar, ca şi Timmo, cu prudenţă. Drumul ei spre casă o cotea la stânga, jos, în Cetate; al lor spre dreapta, în sus, spre faleza înaltă, pe drumul Oraşului.