Cel mai bătrân dintre ei, Holdfast, ajunse sus ultimul şi încremeni, privind în jos la râu, cu o expresie de profundă satisfacţie zugrăvită pe chip: "Ahoe!", murmură el, ca şi cum s-ar fi adresat unui vechi prieten.

— Care este drumul spre bărci? întrebă băiatul cu busola.

— În susul curentului, făcu Martin o tentativă.

— În jos, propuse Lev. Nu este ăsta cel mai înalt punct al drumului spre vest?

Discutară timp de un minut şi deciseră să încerce în josul curentului. Nu după mult timp, mergeau deja în linişte spre vârful colinei, de unde se desfăşura o privelişte mai largă a lumii pe care o străbătuseră timp de atâtea zile. De partea cealaltă a râului, se afla pădurea vălurindu-se spre sud în nesfârşitele cercuri care se întretăiau sub norii ce atârnau deasupra ei. Spre est, în amonte, pământul roşu şi râpos; spre vest, râul, colorându-se treptat în gri, printre colinele posomorâte. Acolo unde râul dispărea din vedere, o strălucire slabă cădea deasupra lui, o insinuare a unei sclipiri de soare, dezvăluind mai mult bănuita mare. Spre nord, în urma pelerinilor, colinele împădurite, zilele şi milele călătoriei lor, se topeau întunecate în ploaie şi noapte.

Deasupra acestui imens şi tăcut peisaj de coline, pădure, râu, nici o dâră de fum; nici o zidire; nici o potecă.

Se întoarseră cu faţa spre vest şi o porniră pe creasta colinei. După un kilometru sau ceva pe-aproape, băiatul Welcome, aflat acum în frunte, trase un chiot şi arătă în jos, spre ceea ce, de acolo de sus, păreau două surcele negre zăcând în curbura unei plăji pietroase: ambarcaţiunile pe care le părăsiseră aici cu mai multe săptămâni în urmă.

Coborâră spre plajă, alunecând, târându-se de-a buşilea pe panta prăpăstioasă. Jos, lângă râu, părea mai întuneric şi mai rece, deşi ploaia încetase.