— Lev?

— Mă distram cu un wotsit. Se ridică şi se îndreptă spre Andre, în afara cercului de copaci.

— Martin crede că am putea ajunge acasă în noaptea asta.

— Sper să aibă dreptate, spuse Lev. Îşi aruncă pe spate desaga şi se alătură capătului unui rând format din şapte bărbaţi. Mergeau în şir indian, fără să scoată o vorbă, cu excepţia momentelor în care unul dintre ei striga pentru a-i semnala conducătorului o variantă mai uşoară de drum pe care s-o cotească, sau când al doilea din şir, cel care ţinea busola, îi indica şefului să o ia la dreapta sau stânga. Direcţia de mers era sud-vest. Drumul nu era anevoios, dar lipseau orice fel de cărări sau semne de marcaj. Copacii pădurii creşteau în cercuri, între douăzeci şi şaizeci de trunchiuri formând un inel în jurul unui luminiş. În văile ţinutului deluros, inelele de copaci creşteau atât de strâns, cel mai adesea întretăindu-se. Drumul pelerinilor alterna constant între forţarea unor culoare sinuoase printre trunchiurile întunecate şi ţepoase şi calea dreaptă prin iarba elastică a luminişurilor, intrând apoi din nou în umbră, frunziş, hăţişuri de lujere şi de trunchiuri. Pe coastele colinelor, inelele creşteau depărtate unele de altele şi, câteodată, din loc în loc se deschideau privelişti largi pe deasupra nesfârşitelor văi, pătate în arămiul dulce al cercurilor de copaci.

Spre după-amiază soarele se învălui într-o ceaţă uşoară. Dinspre vest se aglomerară nori. Începu să se cearnă o ploaie măruntă. Era o vreme blândă, fără pală de vânt. Cuferele şi umerii pelerinilor străluceau ca impregnate de ulei. Picăturile li se prelingeau prin pâr. Înaintau spre sud-vest. Lumina continua să devină tot mai cenuşie. În văi, în cercurile de copaci, aerul devenise pâclos şi tot mai întunecat.

Conducătorul, Martin, ajungând la capătul unui lung urcuş printr-un teren stâncos, se întoarse şi strigă. Unul câte unul, se căţărară alăturându-i-se, rămânând în picioare, nemişcaţi, sus pe creastă. Jos, un râu lat se desfăşura strălucitor şi incolor între maluri întunecate.