Printre oamenii de pe bănci se produse o mişcare de surpriză.

Douăsprezece mii în regiunea golfului Songe reprezintă tot ce poate hrăni această zonă, aşa credem, fără a lua în calcul cultivarea exagerat de intensivă a pământului şi un constant risc de foamete. Deci, credem că este timpul ca unii dintre noi să o ia din loc şi să întemeieze o nouă aşezare. La urma urmei, e spaţiu cât cuprinde.

Falco, aşezat sus pe scaunul său de Consilier, zâmbi.

— Deoarece Oraşul şi Cetatea nu au fuzionat şi formează încă două grupuri separate, considerăm că o acţiune ce şi-a propus să întemeieze o nouă aşezare n-ar fi tocmai înţeleaptă. Pionierii vor trebui să trăiască împreună, să muncească împreună, să depindă unul de altul şi, desigur, să se căsătorească între ei. Tensiunea provocată de încercarea de a ţine două caste sociale într-o astfel de situaţie ar fi intolerabilă. Oricum, cei care doresc să întemeieze o nouă aşezare sunt toţi locuitori din Shantih.

— Am estimat că aproape două sute cincizeci de familii, circa o mie de oameni ar merge în nord. Nu se vor duce toţi deodată, ci doar o sută, pentru început. După ce pleacă, locurile lor de la ferme vor fi ocupate de tinerii care stau aici. Astfel, pe măsură ce devine supra aglomerată Cetatea, unele familii din ea ar putea dori să se mute la ţară. Vor fi bineveniţi. Chiar dacă o cincime din fermierii noştri merg în nord, nu va fi nici o întrerupere în producţia de hrană. Şi, desigur, vor fi o mie de guri mai puţin de hrănit.

— Acesta este planul nostru. Credem că discutând, criticând şi străduindu-ne împreună în privinţa adevărului, vom putea ajunge la un acord deplin într-o problemă care ne priveşte pe noi toţi.