— Încotro? întrebă unul pe ofiţer.

— Spre închisoare.

— Şi ea?

Toţi se uitară la Vera, cochetă şi delicată în mătasea-i albă. Ea privi înapoi către ei cu o curiozitate rezervată.

— Şeful a spus închisoare, zise ofiţerul, încruntându-se.

— Doamne păzeşte, nu putem s-o băgăm acolo, interveni un soldat micuţ, cu ochii pătrunzători şi cu faţa crestată.

— Aşa a spus şeful.

— Dar, uitaţi-vă, este o doamnă.

— Du-o la casa şefului Falco şi lasă-l pe el să hotărască, atunci când va veni acasă, sugeră un altul, geamănul celui cu cicatricea, dar fără vreun semn distinct.

— Vă dau cuvântul meu că voi sta oriunde veţi decide, dar aş prefera mai mult să rămân cu prietenii mei, propuse Vera.

— Te rog taci din gură, doamnă! spuse ofiţerul, semeţindu-şi capul. În regulă. Voi doi, duceţi-o la Casa Falco.

— Şi ceilalţi ar putea să vă dea cuvântul dacă…, începu Vera, dar ofiţerul îi întoarse spatele şi ţipă:

— În regulă! Pornim! în şir indian!

— Pe aici, doamnă, zise Cicatrice.

În timp ce se întorcea, Vera se opri şi-şi ridică mână pentru a-şi saluta cei patru camarazi, acum departe în josul străzii.

— Pace! Pace! îi răspunse Hari entuziasmat. Cicatrice mormăi ceva şi scuipă sănătos într-o parte. Cei doi gardieni erau bărbaţi de care Vera s-ar fi temut dacă i-ar fi întâlnit singură, pe o stradă din Cetate, dar aşa cum mergeau acum, încadrând-o, protecţia pe care i-o acordau era evidentă chiar în mersul lor. Realiză că aceştia se considerau ei înşişi salvatorii ei.

— Închisoarea este foarte neplăcută? întrebă ea.

— Beţivi, bătăuşi, murdărie, răspunse Cicatrice, iar geamănul său adăugă cu gravitate:

— Nu-i un loc pentru o doamnă, seniora.

— Este cumva un loc mai bun pentru un bărbat? se interesă ea, dar nici unul nu-i răspunse.

Casa Falco se afla doar la trei străzi de Capitoliu: o clădire mare, scundă, albă, cu acoperiş de ţiglă roşie. Servitoarea rotofeie care veni la uşă fu tulburată de prezenţa a doi soldaţi şi a unei doamne necunoscute. Făcu o reverenţă, gâfâi şi şopti: