În nici cinci minute, jumătate din oraş era în stradă. Lămpile se aprindeau, uşile se trânteau de pereţi, copiii dansau de jur împrejur, o sută de voci vorbeau, strigau, întrebau, urau bun venit, înălţau rugăciuni.

Lev porni s-o întâlnească pe Southwind. Ea tocmai cobora zorită strada, cu ochii încă lipiţi de somn, zâmbind, cu o broboadă trasă peste părul încâlcit. Îşi întinse braţele şi o atinse, oprind-o.

Ea privi în sus, spre faţa lui şi râse:

— Te-ai întors, te-ai întors!

Apoi expresia i se schimbă: aruncă o căutătură scurtă şi voioasă jur împrejur, de-a lungul străzii şi din nou spre Lev.

— Oh, spuse ea. Ştiam. Ştiam.

— În drum spre nord. După zece zile. Coboram pe făgaşul unui torent. Pietrele au alunecat sub mâinile lui. Era un cuib de scorpioni de stâncă. Şi-a recăpătat echilibrul pe loc. Dar erau duzini de ace. Mâinile au început să i se umfle…

Îi strânse mâinile fetei. Ea îl privea în ochi.

— A murit noaptea.

— În chinuri mari?

— Nu, spuse Lev, minţind.

Din ochii ei ţâşniră lacrimi.

— Deci e acolo, spuse el. I-am făcut un tumul din bolovani albi, lângă cascadă. Aşa că el — aşa că el e acolo.

În freamătul şi murmurul din spatele lor răsună clar o voce de femeie:

— Dar unde-i Timmo?

Mâinile lui Southwind se pierdură în cele ale lui Lev; părea să se topească, încercând să scape, să fugă:

— Vino cu mine, spuse el, şi porniră în linişte, cu braţul lui înconjurându-i umerii, spre casa mamei ei.

Lev o părăsi acolo, cu mama lui Timmo şi propria ei mamă. Ieşi din casă şi se opri o clipă ezitând, apoi se întoarse încet spre mulţime. Spre el venea tatăl său. Lev zări părul creţ şi sur, ochii căutând lumina felinarelor. Sasha era un bărbat slab şi scund: în timp ce se îmbrăţişau, Lev îi simţi oasele prin piele, istovite şi plăpânde.