— Ai fost cu Southwind?

— Da. Nu pot…

Se lipi un moment de tatăl său şi mâna grea şi uscată îi mângâie braţul. Felinarele îi orbiră ochii. Când se mişcă, Sasha se trase înapoi, privindu-l, fără să spună nimic, cu ochii lui negri atenţi, cu gura ascunsă de o mustaţă gri, zbârlită.

— Ţi-a fost bine, tată?

Sasha încuviinţă.

— Eşti obosit. Hai acasă. În timp ce o porneau în jos pe stradă, spuse:

— Ai găsit pământul făgăduinţei?

— Da. O vale. O vale de râu. La cinci kilometri de mare. Tot ce ne trebuie. Şi minunat — munţi, de jur împrejur — şiruri după şiruri, din ce în ce mai înalţi, mai înalţi şi mai albi decât norii.

— Nu poţi să-ţi imaginezi cât de sus trebuie să priveşti pentru a zări cel mai înalt pisc. Se opri din mers.

— Munţi de jur împrejur? Râuri?

Lev îşi coborî privirea spre el, spre viziunea înălţimilor albe care adusese lumina în ochii tatălui său.

— Suficient pentru a-i convinge pe Şefi să ne îndrume acolo?

— Poate, spuse el.

Era la mijlocul recoltatului din orezării, aşa că mulţi dintre fermieri nu putuseră veni. Toate satele trimiseseră câte un bărbat sau o femeie la Shanty, să asculte ceea ce exploratorii aveau de raportat şi ceea ce mai vorbea lumea. Era după-amiaza, continua să plouă. Marele spaţiu deschis din faţa Casei Adunării era potopit de umbrelele confecţionate din frunzele late, roşii şi subţiri ca foiţa de hârtie, ale stufului. Sub umbrele, lumea stătea în picioare sau ghemuită pe rogojinile întinse peste noroi şi spărgea alune, sporovăind până când, în cele din urmă, micul clopot de bronz al Casei Adunării, începu să sune, "dong-dong-dong". Atunci, toate privirile se întoarseră spre porticul Casei Adunării, unde Vera stătea în picioare, gata să vorbească.

Era o femeie zveltă, cu părul gri-fer, cu nasul fin, ochii negri, migdalaţi. Vocea ei era puternică şi limpede şi, din clipa în care începu să vorbească, nu se mai auzi nici un alt zgomot, decât ropotul monoton al ploii şi ici-colo, ciripitul câte unui copilaş din mulţime, iute potolit.