SĂRMANE OMULE!

O mulțime de scriitori au încercat să înfățișeze ce simte un vârcolac, și fiecare dintre ei a dat greș, fiindcă limbajul omenesc nu dispune de cuvintele potrivite. Vederea mea nu mai era pătrunzătoare; deasupra mea, stelele se încețoșaseră, iar lumea căpătase o monotonie lipsită de culoare. Dar auzeam cu o acuitate care aproape că transforma noaptea într-un tunet, percepția trecând în domeniul supersonic. În nări îmi năvăli un univers de mirosuri: iarbă udă și pământ fertil, mireasma vagă, fierbinte și dulce a fricosului șoarece de câmp, izul puternic al tunurilor și al unsorii, o boare de fum înțepător… Biată umanitate stupefiată, aproape insensibilă la asemenea minunății!

HEI, VOI DE ACOLO!

Dacă existați, vă salut!

S-ar putea să nu aflăm asta niciodată. Facem doar un experiment nebunesc, verificând o ipoteză și mai nebunească. Dar suntem datori să încercăm.

Zac în transă, numai pe jumătate conștient de lumea mea. Sunt folosit de ei ca să stabilesc canale de comunicație peste șuvoaiele timpului, fiindcă tot ce mi s-a întâmplat în urmă cu mulți ani a lăsat urme în firea mea omenească; și ei cred că un mesaj gândit de mine are mai multe șanse să găsească rezonanțe în voi, decât dacă ar veni de la oricine altcineva.

Deși șansele nu sunt prea mari. Mediocritatea mea aproape că înăbușă puținele puteri magice care plutesc încă în mine ca un abur. Și, de altfel, s-ar putea foarte bine — dacă nu cumva chiar așa se întâmplă — să radiez în neant.

Ipoteza că timpul are mai mult decât o singură dimensiune, că pot să coexiste nenumărate universuri de sine stătătoare, unele total diferite, altele ale căror diferențieri față de al nostru sunt prea subtile spre a fi detectabile, este doar o idee filozofică… Oare de ce folosesc în vis asemenea limbaj? De obicei nu mă exprim astfel.