Nu știu dacă a fost vorba, pur și simplu, de ghinion sau dacă spionajul lor era mai bun decât știam noi, dar ultimul raid aviatic care a trecut de bariera antiaerienei noastre aruncase cortul Corpului Meteorologic direct în iad. Problemele de aprovizionare fiind așa cum erau, nu puteam să obținem mai repede de câteva săptămâni piesele de schimb necesare, iar între timp inamicul avea să dețină controlul meteo. Singurul nostru supraviețuitor, maiorul Jackson, trebuise să salveze ce mai rămăsese din material ca să ne apere măcar împotriva trăsnetelor; încasam tot ce pofteau inamicii să ne arunce pe cap. Pentru moment, ploaia.

Nimic nu e atât de descurajant ca o săptămână de ploaie zdravănă și rece. Pământul se lichefiază și-ți intră în cizme, care devin atât de grele, încât de-abia mai poți să le ridici. Uniforma ți se preface într-o zdreanță fleșcăită, lipindu-se bine de pielea zgribulită, rațiile de mâncare seamănă cu niște bureți, puștile au nevoie de mult mai multă îngrijire, ploaia îți răpăie întruna pe cască, până când o auzi și în vis. Nu vei uita niciodată dușul ei zgomotos și mohorât; chiar și după zece ani, o ploaie torențială va face să te cuprindă deznădejdea.

Singura consolare, îmi ziceam, era că nu puteau să ne atace pe calea aerului cu prea mult succes cât timp ținea ploaia. Fără îndoială că, atunci când ar fi fost pregătiți să ne nimicească, ar fi îndepărtat norii; dar măturile noastre ar fi reușit să decoleze înainte de a fi ajuns la noi covoarele lor zburătoare. Până una-alta, înaintam anevoie, întreaga noastră Divizie — a 45-a de fulminatoare detonante, plus trupele auxiliare — mândria Statelor Unite, transformată acum într-o gloată murată de oameni și dragoni, vânându-i pe invadatori printre dealurile Oregonului.