TOMBEROANELE ERAU RUGINITE, DEFORMATE, CU capacele desprinse. De sub capace ieșeau crâmpeie de ziare, coji de cartofi. Semănau cu pliscul unui pelican dezordonat, nepretențios la mâncare. După aspect, păreau grele, de neclintit, dar, în realitate, împreună cu Van, nu era mare lucru să ridici un astfel de tomberon spre mâinile întinse ale lui Donald și să-l fixezi pe marginea oblonului lateral lăsat în jos. Trebuia doar să-ți ferești degetele. Pe urmă puteai să-ți aranjezi mănușile și să-ți tragi puțin răsuflarea până ce Donald învârtea tomberonul, așezându-l la capătul benei.

Prin poarta larg deschisă răzbătea un curent rece și umed, sub bolta porții, pe un șnur îngroșat de murdărie, atârna un bec fără abajur; în lumina lui, fața lui Van semăna cu fața unui om care suferă de gălbinare, iar chipul lui Donald nu se vedea în umbra pălăriei lui texane, cu boruri largi. Pereții cenușii coșcoviți, brăzdați de dungi orizontale, fâșii negre de păienjeniș prăfos, imagini indecente de femei în mărime naturală, iar lângă ușa camerei portarului — o grămadă dezordonată de sticle goale și borcane de compot-, pe care Van le aduna și le preda cu regularitate la centrul de colectare a ambalajelor.

Când mai rămase un tomberon, Van luă mătura și fărașul și se apucă să strângă gunoiul ce se răspândise pe asfalt.