— Zău, nu pricep nimic. Părea că totul merge bine…

— Tocmai pentru asta te invidiez, rosti Donald aspru. Acum — destul despre asta. Nu lua în seamă.

— Cum, adică, să nu iau în seamă…, zise Andrei cu amărăciune. Cum aș putea să nu iau în seamă? Aici suntem cu toții împreună… dumneata, eu, băieții… Firește, prietenie e un cuvânt mare, prea mare… dar camarazi… Eu, bunăoară, aș spune, dacă ceva… Căci nimeni n-ar refuza să dea o mână de ajutor! Hai, spune, dacă mi s-ar întâmpla ceva și ți-aș cere ajutorul, m-ai refuza? Nu m-ai refuza, nu-i așa?

Mâna dreaptă a lui Donald se desprinse de pe manetă, se întinse spre Andrei și îl bătu ușurel pe umăr. Andrei tăcu. Îl năpădiseră sentimentele. Din nou totul era bine, totul era în regulă. Cu Donald totul era în ordine. O criză de melancolie pur și simplu. E normal ca omul să fie și melancolic, nu? Poate că în sufletul lui a biruit amorul propriu? Ditamai profesorul de sociologie transportă tomberoane cu gunoi. Înainte a fost vânzător la o zarzavagerie. Firește, toate astea sunt neplăcute, mai ales că despre așa ceva nu poți să povestești nimănui — totuși îi e penibil să se plângă, nimeni nu l-a silit să vină aici. Și gata cu asta. Se descurcă și singur.

Camionul rula deja pe diabazul alunecos din pricina ceții care se lăsase, și casele, de o parte și de alta a străzii, deveniseră mai scunde, mai decrepite, și lanțurile felinarelor care o încadrau erau mai întunecate și mai rare. În față, lanțurile acestea se contopeau într-o pată cețoasă, difuză, pe asfalt și pe trotuare nu era nici țipenie de om, nu se vedea nici măcar un portar, doar în colțul Străduței A Șaptesprezecea, în fața unui hotel nu prea înalt, greoi, cunoscut sub denumirea de „Cuibul ploșnițelor”, se afla o căruță cu un cal trist, și în căruță dormea cineva cu capul învelit într-o foaie de cort.