Andrei îl amenință cu pumnul, făcu spre Van semn de rămas-bun și se prăvăli pe banchetă alături de Donald. Camionul zvâcni înainte, zgârie cu oblonul zidul porții, ieși în Strada Principală și coti brusc la dreapta. Instalându-se cât mai comod, astfel încât arcul care ieșise prin tapiserie să nu-l înțepe în șezut, Andrei se uită cu coada ochiului la Donald. Donald ședea drept, cu mâna stângă pe volan, iar cu dreapta pe schimbătorul de viteze, cu pălăria trasă pe ochi, bărbia ascuțită împinsă înainte, și gonea nebunește. Întotdeauna conducea așa, cu toată viteza, fără să catadicsească să frâneze înaintea deselor gropi din asfalt, și la fiecare groapă tomberoanele cu gunoi bubuiau cumplit în bena camionului, capota ruginită zdrăngănea, iar Andrei, oricât se străduia să-și proptească picioarele, sălta și cădea exact pe vârful ascuțit al afurisitului de arc. Numai că înainte toate acestea erau însoțite de o sfadă voioasă, dar acum Donald tăcea, buzele lui subțiri erau strânse cu putere, la Andrei nu se uita și astfel toate zdruncinăturile păreau să fie din rea intenție.

— Ce-i cu dumneata, Don? îl întrebă Andrei până la urmă. Te dor măselele? Donald ridică scurt dintr-un umăr, dar nu răspunse.

— E drept că de vreo câteva zile nu prea ești în apele dumitale. Am remarcat. Poate că fără să vreau te-am supărat cu ceva?

— Termină, Andrei, rosti Donald printre dinți. Ce vină ai dumneata?

Și din nou lui Andrei i se păru că în aceste vorbe se simte dușmănie și chiar ceva jignitor: cum poate un mucos ca tine să mă supere pe mine, ditamai profesorul…, însă Donald vorbi din nou:

— Nu degeaba ți-am spus că ești un om fericit… Nu pot decât să te invidiez. Toate acestea trec parcă pe lângă dumneata… sau prin dumneata. Peste mine trec ca un compresor cu aburi. Nici un os nu mi-a rămas întreg.

— Ce tot spui acolo? Nu înțeleg nimic.

Donald tăcea, strâmbând din buze, Andrei se uita la el, privi înainte drumul cu ochi absenți, din nou se uită la Donald cu coada ochiului, se scărpină după ureche și zise necăjit: