― Alvin, începu el, vreme de douăzeci de ani mi-ai fost elev. Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă să te învăţ căile Oraşului şi să te conduc spre moştenirea ce îţi aparţine. Mi-ai pus multe întrebări şi nu la toate ţi-am răspuns. Unele lucruri nu erai pregătit să le afli, iar pe altele nu le cunoşteam nici eu. În prezent pruncia ta a luat sfîrşit, deşi copilăria îţi este abia la început. Datoria mea este să continui să te călăuzesc, dacă îmi soliciţi ajutorul. Peste două sute de ani, s-ar putea să începi să ştii cîte ceva despre acest Oraş, despre istoria lui. Chiar şi eu, care mă apropii de sfîrşitul acestei vieţi, am văzut mai puţin de un sfert din Diaspar şi probabil nici o singură miime din comorile sale.

Toate aceste lucruri Alvin le cunoştea, dar n-avea cum să-l grăbească pe Jeserac. Bărbatul îl privea apăsat de peste prăpastia veacurilor, şi cuvintele sale aveau greutatea înţelepciunii incalculabile dobîndite în decursul unei vieţi îndelungate, petrecută printre oameni şi maşini.

― Spune-mi, Alvin, urmă el, te-ai întrebat vreodată unde ai fost înainte de a te naşte, înainte de a te pomeni în faţa Etaniei şi a lui Eriston, în Palatul Creaţiei?

― Cred că nicăieri. N-am fost altceva decît un tipar în memoria oraşului, aşteptînd să fiu creat… aşa.

O canapea joasă scînteie, materializîndu-se lîngă Alvin. Tînărul se aşeză şi-l ascultă pe Jeserac.

― Ai bineînţeles dreptate, continuă acesta. Dar ce mi-ai spus nu-i decît o parte a răspunsului ― ba chiar o parte destul de mică! Pînă acum n-ai întîlnit decît tineri de vîrsta ta, care nu cunoşteau adevărul. În curînd, ei îşi vor reaminti, dar nu şi tu. De aceea trebuie să te pregăteşti să înfrunţi realitatea.

De peste un miliard de ani, specia umană vieţuieşte în acest oraş. El a reprezentat lumea noastră după prăbuşirea Imperiului Galactic şi apariţia Invadatorilor din stele. Dincolo de zidurile Diasparului nu se află nimic altceva decît pustiul amintit în legende.