― Alvin, au trecut douăzeci de ani de cînd mama ta şi cu mine te-am întîlnit întîia oară. Ştii ce înseamnă asta. Relaţia noastră i-a sfîrşit acum. Eşti liber să faci orice doreşti.

În glasul bărbatului se simţea o urmă, dar numai o urmă, de tristeţe. Mult mai vizibilă era uşurarea, de parcă Eriston ar fi fost mulţumit că o stare de lucruri prezentă de mai multă vreme căpăta acum recunoaşterea legală. Alvin îşi anticipase cu mulţi ani privilegiile.

― Înţeleg, răspunse el. Vă mulţumesc pentru grija purtată; vă voi ţine minte în toate vieţile mele. Aşa suna răspunsul protocolar, îl auzise de atîtea ori încît pentru el îşi pierduse orice înţeles: o simplă înşiruire de sunete lipsite de semnificaţie. Însă, dacă te aplecai peste expresie, «toate vieţile mele» constituia o formulare ciudată. Ştia cu aproximaţie ce însemna, dar acum sosise momentul să afle cu exactitate. În Diaspar existau multe lucruri pe care nu le pricepuse şi pe care trebuia să le înveţe în secolele ce-i stăteau de-acuma înainte.

Pentru o clipă se păru că Etania intenţiona să vorbească. Ridicase un braţ, modificînd irizaţiile veşmîntului subţire precum pînza de păianjen, apoi îl lăsase să cadă. Se întorsese neajutorată spre Jeserac, iar pentru prima oară, Alvin realiză că părinţii săi erau îngrijoraţi. Memoria lui derulă rapid evenimentele ultimelor săptămîni. Nu, nimic din ultima perioadă nu justifica ezitarea lor, aerul de vagă nelinişte ce o înconjura atît pe Etania cît şi pe Eriston.

Jeserac părea însă stăpîn pe situaţie. Privi întrebător către Eriston şi Etania, se convinse că nu mai aveau nimic de adăugat şi se lansă în discursul pe care Alvin îl aşteptase atît.