Peste puţin, Alvin, mă voi pregăti să părăsesc această viaţă. Îmi voi rememora amintirile, anulîndu-le pe cele pe care nu doresc să le păstrez. Apoi voi intra în Palatul Creaţiei, însă printr-o uşă pe care tu n-ai văzut-o niciodată. Corpul meu bătrîn va înceta să mai existe, tot aşa şi conştiinţa. Din Jeserac va rămîne numai o galaxie de electroni îngheţaţi în inima unui cristal.

Voi dormi, fără de vise. După care într-o bună zi, poate peste o sută de mii de ani, mă voi deştepta într-o eră nouă şi-i voi întîlni pe cei aleşi să-mi fie părinţi. Ei se vor îngriji de mine, aşa cum Eriston şi Etania s-au ocupat de tine, deoarece la început nu voi şti nimic despre Diaspar, nu-mi voi aminti nimic din vechea existenţă. Amintirile vor reveni treptat şi pe ele mă voi bizui în momentul în care voi înainta în noul ciclu existenţial.

Aşa arată tiparul vieţilor noastre, Alvin. Cu toţii am mai fost aici de multe, multe ori, deşi intervalele de non-existenţă variază după reguli aparent aleatoare, iar populaţia nu se repetă niciodată într-o structură dată. Noul Jeserac va avea alţi prieteni, interese noi şi diferite; totuşi vechiul Jeserac ― atît din el cît voi dori să păstrez ― va continua să existe.

Şi asta nu e totul. În orice clipă pe străzile oraşului trăiesc şi umblă doar o sutime din cetăţenii Diasparului. Majoritatea se găsesc în Băncile Memoriei, aşteptînd un semnal care să-i recheme pe scenă. Ne bucurăm de continuitate, dar şi de transformare, de nemurire, dar nu şi de stagnare.

Îmi dau seama ce întrebare îţi pui. Vrei să ştii cînd îţi vei aminti vieţile anterioare, aşa cum fac deja prietenii tăi.

Asemenea amintiri nu există, deoarece tu eşti unic. Am încercat să-ţi ascundem adevărul cît mai multă vreme, ca nici o umbră să nu-ţi tulbure copilăria ― deşi, cred că ai ghicit cîte ceva. Noi înşine nu am bănuit nimic pînă în urmă cu cinci ani, dar în prezent nu mai este nici o îndoială.