Atunci se întorceau cu şi mai multă bucurie spre viaţa şi căldura oraşului, spre lunga eră de aur cu începutul ei deja uitat, şi al cărei sfîrşit părea încă teribil de îndepărtat. Şi alţi oameni visaseră o asemenea epocă, dar singuri contemporanii Diasparului o dobîndiseră.
Trăiseră în acelaşi oraş, călcaseră pe aceleaşi miraculos de neschimbate străzi, în vreme ce pe lîngă ei se scursese mai mult de un miliard de ani.
Unu
Avuseseră nevoie de multe ore pînă să răzbească afară din Grota Viermilor Albi. Dealtfel, nici acum nu puteau fi siguri că unii din monştrii aceia lăptoşi nu-i urmăreau încă. Energia armelor era pe terminate. Înaintea lor, săgeata de lumină plutitoare, călăuză misterioasă prin labirinturile Muntelui de Cleştar, continua să le facă semn. Nu aveau de ales; trebuiau să o urmeze deşi, aşa cum se întîmplase de atîtea ori, îi putea conduce către primejdii şi mai înspăimîntătoare.
Alvin privi îndărăt, căutîndu-şi din priviri tovarăşii. Alystra îl urma cea mai îndeaproape, purtînd sfera de lumină rece, însă veşnic arzătoare, ce le dezvăluise de la începutul aventurii lor atîtea orori, dar şi minunăţii. Razele albicioase se revărsau pe coridorul îngust, reflectate de pereţii scînteietori; cît timp sfera avea energie, drumul şi mai ales orice pericol rămîneau vizibile. Dar, Alvin ştia prea bine, în grotele acelea primejdiile mai mari nu erau cîtuşi de puţin cele vizibile.
În spatele Alystrei, împovăraţi de greutatea proiectoarelor, veneau Narrillian şi Floramus. Pentru o clipă, Alvin se întrebă de ce proiectoarele erau atît de grele, căci ar fi fost aşa de simplu să fie înzestrate cu neutralizatori gravitaţionali, întotdeauna îşi punea asemenea întrebări, chiar şi în mijlocul celor mai extraordinare aventuri.