Coridorul se termina printr-un perete orb. Oare săgeata îi trădase din nou? Nu, roca începu să se năruie. Prin perete apăru o lance rotitoare de metal, care crescu rapid, transformîndu-se într-o foreză gigantică. Alvin şi prietenii săi se retraseră, aşteptînd ca maşinăria să pătrundă în grotă. Cu un scrîşnet asurzitor ― ce cu siguranţă răsunase în toate tainiţele Muntelui, deşteptîndu-i progeniturile de coşmar! ― scos de frecarea metalului pe piatră, foreza străpunse peretele şi se opri lîngă ei. O uşă masivă se deschise şi Callistron îi zori să intre în aparat. (De ce tocmai Callistron? Ce caută el aici? se întrebă Alvin.) Peste o clipă se aflau în siguranţă, iar vehiculul ţîşnea înainte prin adîncurile Pămîntului.
Aventura se terminase. În curînd, aşa cum se întîmpla întotdeauna, aveau să fie iarăşi acasă, lăsînd în urmă minunile, spaimele şi ambiţiile, obosiţi şi plini de mulţumire.
Din înclinarea podelei, Alvin îşi dădu seama că foreza cobora. Callistron ştia probabil ce trebuia făcut; acela era drumul spre casă. Totuşi îi părea rău…
― Callistron, spuse brusc, de ce nu urcăm? Nimeni nu ştie cum arată în fapt Muntele de Cleştar. Ar fi minunat dacă am putea ieşi undeva, pe o coastă, de unde să privim cerul şi ţinutul din jur. Am stat destul sub pămînt.
Rostind cuvintele, realiză cumva că nu procesase bine. Alystra ţipă înăbuşit, interiorul forezei tremură precum o imagine văzută prin pînza apei, iar dincolo de pereţii metalici din jur, Alvin întrezări din nou celălalt univers. Cele două lumi păreau a se afla în contradicţie; predomina întîi una, apoi cealaltă, şi pe neaşteptate dispărură amîndouă. Se simţi o senzaţie de sfîşîiere; visul luă sfîrşit. Tînărul se trezi înapoi în Diaspar, în odaia familiară, plutind la o jumătate de metru deasupra duşumelei, susţinut de cîmpul gravitaţional.