În deşert e uşor să-ţi pierzi simţul orientării. Când am căzut din cer şi m-am prăbuşit în deşert, în acele albii pline de galben, singurul gând îmi era: Trebuie să-mi fac o plută… trebuie să-mi fac o plută.

Şi în acel loc, deşi eram afundat în nisipuri uscate, ştiam că mă aflu printre fiinţele apelor.

În Tassili am văzut gravuri în stâncă datând dintr-o vreme când locuitorii Saharei vânau căluţi de mare din bărci de trestie. În Wadi Sura am văzut peşteri ale căror pereţi erau acoperiţi cu desene de înotători. Iar aici fusese un lac. Puteam să-i trasez conturul pe un zid, pentru ei. Puteam să-i conduc spre ţărmurile sale de acum şase mii de ani.

Întreabă un marinar care este cea mai veche velă cunoscută, şi-ţi va descrie o pânză în formă de trapez atârnată de catargul unei bărci de trestie — pe care o poţi vedea în desenele pe stâncă din Nubia. Pre-dinastică. În deşert încă se mai găsesc harpoane. Aceştia erau locuitori ai apelor. Chiar şi azi caravanele au forma unui râu. Totuşi, azi apa este aici străină. Apa este în exil, adusă înapoi în sticle şi bidoane, fantasma dintre mâini şi gură.

Când eram pierdut printre ei, fără a şti sigur unde mă aflam, nu aveam nevoie decât de numele unei coline, de un obicei al locului, o celulă a acestei vietăţi istorice, pentru ca harta întregii lumi să alunece înapoi în matca sa.

Ce ştiau cei mai mulţi dintre noi despre asemenea colţuri ale Africii? Armatele Nilului mărşăluiau încolo şi încoace — un câmp de luptă pătrunzând o mie cinci sute de kilometri spre inima deşertului. Tancuri-ogar, tunuri Blenheim cu rază medie de acţiune. Avioane Gladiator de vânătoare, biplanoare de luptă. Opt mii de soldaţi. Dar cine era duşmanul? Cine erau aici aliaţii — pe câmpiile fertile din Cirenaica, în mlaştinile sărate din El Agheila? întreaga Europă îşi purta războaiele în Africa de Nord, la Sidi Rezegh, la Baguoh.