M-au găsit şi mi-au făcut o targa din crengi şi m-au târât în ea prin pustie. Am traversat Marea de Nisip, trecând din când în când albii de râu secate. Vezi tu, erau nomazi. Beduini. Am căzut din zbor şi până şi nisipul s-a aprins. M-au văzut ridicân-du-mă gol din flăcări. Casca de piele de pe cap — o torţă vie. M-au aşezat într-un cuib, o luntre pentru un hoit, şi paşi au bufnit în nisip alergând cu mine. Rupsesem monotonia deşertului.

Beduinii erau buni cunoscători ai focului. Ştiau despre avioane care, din l939 încoace, tot cădeau din cer. Printre uneltele şi instrumentele lor erau unele făcute din metalul avioanelor prăbuşite şi al tancurilor sfărâmate. Era epoca războiului din ceruri. Puteau să recunoască zumzăitul unui avion lovit, ştiau cum să se folosească de asemenea ruine. Cel mai mărunt şurub dintr-o carlingă devenea un giuvaer. Am fost probabil primul care s-a ridicat în viaţă dintr-o maşinărie arzândă. Un om cu capul încoronat de flăcări. Nu-mi ştiau numele. Nu le ştiam tribul.

Cine eşti?

Nu ştiu. Mereu mă întrebi.

Ai zis că eşti englez.

Noaptea nu poate dormi: nu e niciodată destul de obosit. Fata îi citeşte din orice carte găsită jos, în bibliotecă. Lumânarea pâlpâie pe pagină şi pe faţa vorbitoare a tinerei infirmiere, la această oră abia mai luminând arborii şi peisajul care împodobeşte pereţii. El o ascultă, sorbindu-i cuvintele ca pe apă.

Dacă e frig, ea se strecoară cu grijă în pat şi stă întinsă lângă el. Pentru el orice atingere e dureroasă, chiar şi încheietura mâinii ei subţiri.

Uneori, la două noaptea, încă nu doarme, întins în întuneric cu ochii larg deschişi.

Simţise mirosul oazei înainte de-a o vedea. Umezeala din aer. Un freamăt în toate. Palmieri, frâurile animalelor. Zgomotul bidoanelor de tablă izbite, al cărui ton profund spunea că erau pline cu apă.

Turnaseră ulei pe fâşii lungi de pânză moale şi îl înfăşuraseră în ele. Fusese miruit.