Simţea prezenţa unui bărbat tăcut care-i stătea mereu alături, îi mirosea suflarea când se apleca asupra lui să-i desfacă bandajele o dată pe zi, în amurg, să-i cerceteze rănile pe întuneric.

Descoperit, devenea din nou bărbatul gol de lângă văpaia vie a unei maşini zburătoare. Apoi aşterneau iar fâşiile de pânză peste el. Ce naţie măreaţă îl găsise, se minuna. Ce ţară inventase curmale aşa de moi, mestecate de omul care-l veghea şi trecute din acea gură într-a sa. În tot acest timp, alături de aceşti oameni, nu-şi putuse aminti de unde venea. După mintea lui tulbure, ar fi putut să fie chiar duşmanul împotriva căruia luptase acolo sus, în cer.

Mai târziu, la spitalul din Pisa, i se păruse că vedea alături faţa care se aplecase noapte de noapte asupra sa, care mestecase şi înmuiase curmalele şi le trecuse apoi în gura lui.

Acele nopţi nu avuseseră nici o culoare. Nici un sunet, nici o melodie. Beduinii îşi impuneau o tăcere deplină cât timp era el treaz. Aşezat în altarul său de pânză, îşi imagina, în vanitatea lui, că stăteau cu sutele în jurul său, când de fapt ar fi putut să fie numai doi, cei care îl găsiseră, care îi smulseseră de pe cap coroana de flăcări. Aceia doi pe care îi ştia doar după gustul salivei înghiţite o dată cu curmala, sau după sunetul paşilor alergând.

Fata se aşeza şi citea, ţinând cartea deschisă în licărul luminii. Din când în când mai arunca o privire în lungul holului, în vila care fusese spital militar, în care stătuse împreună cu celelalte infirmiere, înainte ca ele să plece, pe rând, spre nord, o dată cu războiul, războiul aproape sfârşit.

În viaţa ei aceasta a fost o vreme în care s-a refugiat în lectură ca unică evadare din celula ei. Cărţile îi ocupau jumătate din existenţă. Aplecată asupra mesei, noaptea, citea despre băiatul din India care învăţase pe de rost diversele bijuterii şi obiecte aşezate pe o tavă, care trecuse de la un profesor la altul — cei care l-au învăţat dialectele, cei care l-au învăţat memorarea, cei care l-au învăţat cum să scape de forţele hipnozei.