Hamacul ei şi tenişii ei şi rochia ei. Se simţea în siguranţă în lumea minusculă pe care şi-o clădise; ceilalţi doi bărbaţi păreau a fi două planete depărtate, fiecare în sfera sa de memorie şi solitudine. Caravaggio, care fusese prietenul cel simpatic al tatălui ei în Canada, fusese în stare, în acele vremuri, fără să ridice un deget, să facă ravagii în caravana de femei în voia cărora părea a se lăsa. Acum zăcea în negura lui. Fusese un hoţ care refuza să lucreze cu alţi hoţi. pentru că nu putea avea încredere în ei, care schimba câte o vorbă cu bărbaţii, dar prefera să discute cu femeile, iar când începea să vorbească cu ele era prins imediat în capcane amoroase. Când ea, pe atunci, se furişa în casă la ceasurile timpurii ale dimineţii, îl găsea adormit pe fotoliul tatălui ei: istovit de atâtea tâlhării profesionale sau personale.

Se gândi la Caravaggio — de unii trebuia să te ţii bine, într-un fel sau altul, să-ţi înfigi dinţii adânc în muşchi, pentru a rămâne întreg la minte în compania lor. Trebuia să-i apuci de păr şi să te ţii strâns, ca un înecat, ca să te tragă la pieptul lor. Altminteri ei, apropiindu-se agale de tine pe o stradă, gata-gata să-ţi facă cu mâna, săreau peste un zid şi dispăreau luni în şir. In rolul lui de unchi, Caravaggio dispăruse mereu aşa.

Caravaggio te răscolea numai învăluindu-te în braţele, în aripile lui. Cu el, erai îmbrăţişat de o forţă. Dar acum zăcea în înnorare, ca şi ea, prin vreun colţ îndepărtat al marii clădiri. Şi uite aşa cu Caravaggio. Apoi mai era acel englez al deşertului.

Tot timpul cât durase războiul, cu cei mai grav suferinzi dintre pacienţii ei, rezistase păstrându-şi un fel de răceală în rolul ei de infirmieră. Voi rămâne pe picioare. Nu voi lăsa acest lucru să mă doboare. Acestea erau cuvintele ascunse, sunând tot războiul, prin toate oraşele către care şi prin care se târâseră, Urbino, Anghiari, Monterchi, până ce ajunseseră la Florenţa şi apoi mai departe, până ce în sfârşit sosiseră la cealaltă mare, lângă Pisa.