— Lasă-mă-n pace.

Când e singură se aşează, simţindu-şi nervul sensibil din glezna umezită de ierburile înalte ale livezii. Decojeşte o prună pe care a găsit-o în livadă şi a adus-o în buzunarul întunecat al rochiei de bumbac. Când e singură încearcă să-şi închipuie cine s-ar putea apropia pe vechiul drum înaintând pe sub gluga înverzită a celor optsprezece chiparoşi.

Când englezul se trezeşte din somn, fata se apleacă peste trupul lui şi îi pune în gură o bucată de prună. Gura lui deschisă păstrează fructul, ca pe apă, cu falca nemişcată. Pare a fi pe cale să plângă de atâta plăcere. Fata îl simte înghiţind încet pruna.

El îşi ridică mâna şi-şi şterge de pe buză ultima picătură, pe care limba n-o poate ajunge, şi-şi bagă degetul în gură să o soarbă. Dă-mi voie să-ţi spun ceva despre prune, începe. Când eram copil…

După primele nopţi, după ce majoritatea paturilor fuseseră puse pe foc, să-i apere de frig, fata luase hamacul unui soldat care murise şi începuse să-l folosească. Bătea piroane în care pereţi voia, în orice odaie dorea să se trezească, plutind peste tot gunoiul şi praful de puşcă şi apa de pe podele, peste şobolanii care începuseră să apară de la etajul al treilea. Noapte de noapte se cuibărea în silueta spectrală a hamacului luat de la un soldat mort, un om care murise îngrijit de ea.

O pereche de tenişi şi un hamac. Asta era tot ce luase de la alţii în acest război. Se trezea în alunecarea lunii pe tavan, înfăşurată într-o veche cămaşă în care dormea întotdeauna, rochia fiindu-i agăţată într-un cui de lângă uşă. Era mai cald acum, şi putea să doarmă aşa. Înainte, când fusese frig, trebuiseră să facă focul cu ce găseau.