Puii erau toți ținuți în capătul îndepărtat al hambarului. Găinile aveau un țarc separat, despărțite de cocoși și de restul clădirii. Când Max și Nicole intrară în țarcul găinilor, se produse o mare agitație. Păsările o luară la fugă în toate direcțiile, cloncănind, cotcodăcind și bătând din aripi. Duhoarea aproape că o copleși pe Nicole.

Max zâmbi.

— Cred că am uitat ce rău le miroase celorlalți găinațul, spuse el. Eu unul m-am obișnuit cu el. O bătu ușurel pe Nicole pe spate. Oricum, pentru tine e o măsură de protecție în plus și nu cred că vei simți mirosul de găinaț din ascunzătoare.

Max se duse într-un colț al țarcului, dădu la o parte din drum câteva găini și se lăsă în genunchi.

— Când au apărut prima dată roboțeii ăia ciudați ai lui Richard, spuse el dând la o parte fânul și hrana păsărilor, nu mă puteam hotărî unde să-ți fac ascunzătoarea. Apoi m-am gândit la locul ăsta. Sper din toată inima că am avut dreptate.

Max trase câteva scânduri, dând la iveală o gaură dreptunghiulară din podeaua hambarului, îi făcu semn lui Nicole să-l urmeze și apoi intră târâș în gaură. Înaintară amândoi de-a bușilea pe pământul bătătorit. Coridorul, care mergea câțiva metri paralel cu podeaua hambarului și apoi o lua în jos într-un unghi abrupt, era extrem de îngust. Nicole se tot lovea de Max, aflat în fața ei și de tavanul și pereții de pământ. Singura lumină provenea de la mica lanternă pe care o ducea Max în mâna dreaptă. După cincisprezece metri, micul tunel dădu într-un spațiu întunecat. Max lăsă cu grijă în jos scara de frânghie, apoi se întoarse ca s-o ajute pe Nicole să coboare.

Câteva secunde mai târziu erau amândoi în mijlocul încăperii; Max se întinse și aprinse o lumină electrică solitară.

— Nu-i un palat, spuse el în timp ce Nicole se uita în jur, dar presupun că e o priveliște mai bună decât închisoarea aia a ta.