— Desigur, spuse biotul, trecându-și numărul de identificare pe hârtii.

După mai puțin de un minut, Nicole se afla în afara casei mari în care stătuse închisă luni întregi. Inspiră adânc aerul proaspăt și porni după Garcia către Orașul Central.

— Nu! o auzi Nicole pe Eleanor strigând. Noi nu mergem cu biotul. Ia-o spre vest. Spre moara aceea de vânt cu lumina în vârf. Trebuie să fugi. E imperativ să ajungem la Max Puckett acasă înainte să se crape de ziuă.

Închisoarea era aproape la cinci kilometri depărtare de ferma lui Max. Nicole alerga pe drumul îngust într-un ritm constant, îndemnată periodic de unul din cei doi roboți micuți, care urmăreau cu grijă scurgerea timpului. Nu mai era mult până la ivirea zorilor. Spre deosebire de Pământ, unde trecerea de la noapte la zi era treptată, în Noul Eden zorile erau un eveniment brusc, discontinuu. Într-o clipă era întuneric, în clipa următoare soarele artificial se aprindea și își începea mini-arcul pe tavanul habitatului coloniei.

— Mai sunt douăsprezece minute până se luminează, spuse Ioana când Nicole ajunse la cărarea pentru biciclete care parcurgea ultimii două sute de metri până la ferma Puckett.

Nicole era aproape sfârșită, dar continuă să alerge. De două ori, în timp ce alerga pe domeniul fermei, simțise o durere surdă în piept. E clar, nu mai sunt informă, își zise ea, învinuindu-se că nu făcuse mișcare cu regularitate în celula ei. Unde mai pui că am aproximativ șaizeci de ani.

Casa fermei era întunecată. Nicole se opri în verandă, trăgându-și sufletul și câteva secunde mai târziu ușa se deschise.

— Te așteptam, spuse Max, cu expresia lui serioasă, minimalizând gravitatea situației. O îmbrățișă repede pe Nicole. Urmează-mă, spuse el, pornind repede în direcția hambarului. Încă nu sunt mașini de poliție pe drum, adăugă el când ajunseră în hambar. Probabil că n-au descoperit încă dispariția ta. Dar acum e doar o problemă de minute.