Traducator: Mihai Dan Pavelescu

Editura: Multistar

An aparitie: 1991

Mai devreme sau mai tîrziu trebuia să se întîmple. În ziua de 30 iunie 1908, Moscova trecu pe lîngă distrugere la numai trei ore şi patru mii de kilometri ― intervale infinitezimale pentru mărimea universului. La 12 februarie 1947, un alt oraş rus scăpă ca prin urechile acului, atunci cînd cel de al doilea meteorit gigant al secolului douăzeci explodă la mai puţin de patru sute de kilometri de Vladivostok, degajînd o energie comparabilă cu cea a recent inventatei bombe atomice…

Pe vremea aceea, oamenii nu deţineau nici un fel de apărare împotriva ultimelor proiectile ale bombardamentului cosmic ce brăzdase cîndva faţa Lumii. Meteoriţii din 1908 şi 1947 căzuseră în zone pustii, nelocuite; însă la sfîrşitul secolului douăzeci şi unu, pe Pămînt nu mai rămăsese nici o regiune pe care să se mai poată practica în linişte tirul ceresc. Specia umană se extinsese de la un pol la celălalt. Aşa încît, inevitabil…

La ora 9:46 G. M. T., în dimineaţa de 11 septembrie a superbei toamne a anului 2077, majoritatea locuitorilor Europei au zărit un meteor orbitor apărînd pe cerul răsăritean. După cîteva secunde, deveni mai strălucitor decît soarele şi pe măsură ce traversa bolta, la început într-o linişte absolută, lăsa în urma lui o dîră groasă de praf şi fum.

Începu să se dezintegreze undeva deasupra Austriei, producînd o serie de bubuituri atît de puternice încît peste un milion de oameni şi-au pierdut definitiv auzul. Aceştia au fost cei norocoşi.

Deplasîndu-se cu o viteză de cincizeci de kilometri pe secundă, o mie de tone de piatră şi metal s-au izbit de cîmpia din nordul Italiei, distrugînd în cîteva clipe incendiare o trudă de veacuri. Oraşele Padova şi Verona au fost şterse de pe faţa Pămîntului, iar ultimele minuni ale Veneţiei s-au scufundat de-a pururi în mare, cînd apele Adriaticii s-au năpustit mugind peste diguri pe urma trăznetului sosit din spaţiu.