Au murit şase sute de mii de oameni, iar pagubele totale au depăşit un trilion de dolari. Pentru artă însă, pentru istorie şi ştiinţă, pentru umanitate ― pierderile au fost incalculabile. Parcă într-o singură dimineaţă se luptase şi se pierduse un război şi puţini oameni au încercat o satisfacţie deosebită în faptul că, pe măsură ce praful catastrofei se depunea încetişor, timp de luni de zile întregul Pămînt a fost martorul celor mai superbe răsărituri şi apusuri văzute vreodată de pe vremea lui Krakatoa.

După şocul iniţial, omenirea a reacţionat cu o hotărîre şi o unitate nebănuite în nici una din epocile anterioare. Înţelesese că un asemenea dezastru putea să nu se mai repete timp de o mie de ani… dar la fel de bine putea să aibă loc şi a doua zi. Iar data următoare consecinţele urmau să fie cumplite.

Foarte bine; nu avea să mai existe o dată următoare.

Cu o sută de ani înainte, o lume mult mai săracă, cu resurse mult mai reduse, îşi risipise avuţiile încercînd să distrugă armele lansate sinucigaş de omenire împotriva ei însăşi. Efortul nu fusese niciodată încununat de succes, dar cele învăţate atunci nu fuseseră uitate. Acum puteau fi folosite într-un scop mult mai nobil, şi la o scară infinit mai mare. Nici un meteorit atît de masiv încît să poată produce o catastrofă n-avea să mai fie lăsat să depăşească sistemele de apărare ale Terrei.

Astfel a început Proiectul PAZA SPAŢIALA. După cincizeci de ani ― şi într-un mod pe care nici unul din creatorii săi nu l-ar fi putut anticipa ― el îşi justifică existenţa.

2. INTRUS

În anul 2130, radarele instalate pe Marte descopereau zilnic aproximativ o duzină de noi asteroizi. Calculatoarele PAZEI SPAŢIALE le determinau în mod automat orbitele şi stocau informaţiile în memoriile lor uriaşe pentru ca, la fiecare cîteva luni, orice astronom interesat să aibă acces la datele acumulate. Deja, acestea erau destul de impresionante.