― Dar ce e cu capcanele şi mecanismele minate despre care vorbesc indivizii din Pandora? întrebă dr. Price.

― Pandora? repetă ambasadorul mercurian.

― Un grup de dezaxaţi, explică Sir Robert cu maximul de stînjeneală manifestat de un diplomat, convinşi că Rama constituie un grav pericol. O cutie ce nu trebuie deschisă, ştiţi…

Se îndoia că mercurianul ştia despre ce e vorba; studiul clasicilor nu era încurajat pe Mercur.

― Pandora, paranoia, pufni Conrad Taylor. Ah, asemenea lucruri pot exista, însă de ce s-ar folosi o specie inteligentă: de capcane copilăreşti?

― Bun, chiar ignorînd astfel de neplăceri, reluă Sir Robert, rămîne totuşi ipoteza mult mai plauzibilă a unui Rama activ, deşi nelocuit. Ceea ce echivalează cu întîlnirea dintre două culturi de niveluri tehnologice extrem de diferite. Pizzaro şi incaşii, Peary şi japonezii, Europa şi Africa… Aproape invariabil consecinţele au fost dezastruoase ― pentru una sau ambele părţi. Eu nu fac nici un fel de recomandări. Pur şi simplu, arăt care sînt precedentele.

― Vă mulţumim, Sir Robert, spuse Dr. Bose. Gîndi că prezenţa a doi „Sir” într-un comitet atît de mic putea fi niţel cam neplăcută; în ultima vreme, titlul de cavaler constituia o onoare de care puţini englezi scăpau. Sînt convins că ne-am gîndit cu toţii la aceste posibilităţi alarmante. Dacă fiinţele din interiorul lui Rama sînt… ăă… răuvoitoare, lucrurile nu vor sta oare la fel orice-am face noi?

― Ne-ar putea ignora dacă-i lăsăm în pace.

― Cum… după ce au străbătut miliarde de kilometri, vreme de mii de ani?

Argumentul reprezenta punctul de plecare al discuţiei şi se auto-susţinea. Dr. Bose se lasă pe spate în fotoliu, vorbi foarte puţin şi aşteptă să se ajungă la un acord.

Se întîmplă după cum era de prevăzut. Cu toţii acceptară ideea că nu se concepea ca, odată deschisă prima uşă, comandantul Norton să nu o deschidă şi pe următoarea.