— Se văd munţi, zise el.

Îmi împrumută aparatul lui de optică. Foarte departe, la sud-est, o linie albăstrie se profila pe cer.

În jurul ridicăturii pe care o forma zona terestră, nămolul ţîşnise grămadă ca nişte colaci, dînd peste cap vegetaţia şi îngropînd-o. Cu mare precauţie, coborîrăm la malul apei. Văzută de aproape, ea era destul de transparentă; mlaştina părea adîncă şi apa ei era sălcie.

— Totul e aci pustiu, observă Vandal. Nici peşti, nici păsări.

— Ia priviţi colo, zise Michel.

El arătă spre un banc de nămol, pe care se vedea o fiinţă verzuie, lungă de aproape un metru. O gură ieşită în afară, la una din extremităţi, era înconjurată de o coroană de şase tentacule moi; la baza fiecărui tentacul, avea cîte un ochi fix de culoare verde-albăstruie. La cealaltă extremitate a corpului, coada puternică îi era turtită ca o înotătoare. Nu o puturăm examina mai de aproape, bancul de nămol fiind inaccesibil pentru noi. Pe cînd urcam panta, un animal identic trecu, foarte repede, la suprafaţă, cu tentaculele strînse de-a lungul corpului. Abia avurăm timpul să-l întrezărim, că se şi cufundă în apă.

Înainte de a ne înapoia la maşină, mai aruncarăm o ultimă privire înspre mlaştină. Atunci, pentru întîia oară de la sosirea noastră în această lume nouă, zărirăm pe cer un nor. El plutea foarte sus şi era verzui. Aveam să aflăm mai tîrziu toată groaznica lui semnificaţie.

Găsirăm farurile automobilului aprinse.

— Totuşi, sînt absolut sigur, zisei eu, că le-am lăsat stinse. Trebuie să fi fost careva pe aci să scotocească în maşină!

Dar, de jur împrejurul ei, în praful drumului, nu era nici o altă urmă în afară de acelea lăsate de paşii noştri.