— Linia aceasta vine de la barajul special construit pentru uzină. Ea ne alimentează şi pe noi, în trecere — ne explică Michel.

Chiar alături de baza Observatorului se înălţau atît casa unchiului meu, cît şi acelea ale asistenţilor săi.

— Ce schimbare, de doi ani încoace! observă fratele meu.

— Astă seară, vom fi mai mulţi la masă: unchiul dumneavoastră, Menard, dumneavoastră amîndoi, sora mea şi cu mine, Vandal biologul…

— Vandal! Dar îl cunosc de cînd eram în faşă! Este un vechi prieten al familiei noastre.

— A venit aici cu unul din colegii lui de la Academie, celebrul chirurg Massacre.

— Ce mai nume pentru un chirurg, glumi fratele meu Paul. Brr! Nu m-aş lăsa operat de el pentru nimic în lume!

— Şi ai greşi. Căci e cel mai iscusit chirurg din Franţa şi poate chiar din întreaga Europă! Mai avem în sfîrşit şi pe unul din prietenii lui care i-a fost în acelaşi timp şi elev — pe antropologul Andre Breffort.

— Breffort, cel cu Patagonii? întrebai.

— Chiar el. Casa, cît e de mare, e plină toată de oaspeţi.

De îndată ce sosirăm, pătrunsei în Observator şi bătui la uşa biroului unchiului meu.

— Intră! strigă el cu un glas tunător. Ah! Tu eşti, zise el pe un ton mai îmblînzit. Se ridică din fotoliu, înălţîndu-şi statura gigantică şi mă cuprinse într-o îmbrăţişare de urs. Parcă îl văd şi acum cu părul şi sprîncenele lui cenuşii, cu ochii de cărbune şi barba mare ca abanosul, răsfirată în evantai pe jiletcă.

Un timid "bună ziua, domnule Bournat", mă făcu să mă răsucesc pe călcîie. Pirpiriul Menard, asistentul, stătea în picioare la masa lui, în faţa unor hîrtii acoperite cu semne algebrice.