Era un omuleţ cu ochelari foarte groşi, cu o bărbuţă de ţap şi cu o imensă frunte brăzdată de cute. Sub această înfăţişare neînsemnată se ascundea un om capabil, care vorbea douăsprezece limbi, extrăgea în gînd rădăcini de necrezut, un om căruia speculaţiile cele mai îndrăzneţe de matematică şi de fizică transcendentală îi erau tot atît de familiare pe cît îmi erau mie orizonturile bordeleze din împrejurimile oraşului natal. În specialitatea aceasta, unchiul meu, care era totuşi un observator şi un experimentator admirabil, nu-i ajungea nici la călcîie, iar ei doi la un loc reprezentau tot ce exista mai de seamă ca specialişti în astronomie şi fizică nucleară.

Clinchetul unei maşini de calculat îmi atrase atenţia înspre celălalt colţ al laboratorului.

— E drept, zise unchiul meu, am uitat să te prezint. Domnişoară, dumnealui este nepotul meu Jean, un aiurit, care n-a ştiut niciodată să facă o adunare exactă. Ruşinea familiei!

— Nu sînt singurul cu această meteahnă, protestai eu. Nici Paul nu e mai tare ca mine în calcule!

— Este adevărat, recunoscu el. Şi cînd te gîndeşti că tatăl lor jongla cu integralele! Însuşirile familiei noastre scad pe zi ce trece. În sfîrşit, să nu le tăgăduim totuşi calităţile. Jean va deveni un foarte bun geolog şi sînt de părere că Paul publică lucrări destul de bune despre Asirieni.

— Despre Hinduşi, unchiule, despre Hinduşi!

— Tot aia e! Jean, îţi prezint pe Martine Sauvage, sora lui Michel, asistenta noastră.

— Ce mai faceţi? zise ea, întinzîndu-mi mîna.

Fîstîcit niţel, îi strînsei şi eu mîna. Mă aşteptam să văd un şoarece de laborator, cu ochelari puşi pe un nas ascuţit. Şi — cînd colo, aveam în faţa mea o superbă fată robustă, clădită ca o statuie greacă, avînd un păr lung şi pe atît de negru, pe cît era de blond părul fratelui ei cu o frunte cam îngustă poate, dar cu nişte splendizi ochi cenuşii-verzi şi o figură cu trăsături descurajant de regulate, atît era de perfectă.