— Bernard îmi spunea şi el că la întoarcerea din ultima lor expediţie…

— L-ai văzut? Cînd?

— Ieri.

— Şi s-a întors cînd?

— În noaptea de alaltăieri spre ieri, tocmai de dincolo de orbita lui Neptun. Şi el îmi spunea, deci, că ei suferiseră probabil o deviere la întoarcere…

— De cîte grade? Şi cînd?

— Nu l-am întrebat. A trecut pe la mine doar o clipă. Dar va veni aici în cursul acestei veri.

— Auziţi la el, vorbă! În cursul acestei veri! Nu zău! Auziţi-l, în cursul verii! Aleargă fuga şi dă-i o telegramă, spune-i să vie imediat aici împreună cu tovarăşii lui şi cu jurnalul lor de bord. Să se ducă degrabă la poştă băiatul grădinarului. Cheia enigmei se află poate la ei! Auziţi la el, în cursul verii! Dute, aleargă! Mai eşti încă aici?

Plecai deci pe loc şi compusei telegrama pe care micul Benoit porni, tot în fugă, să o ducă în sat, la poştă. Nu voi mai şti niciodată dacă Bernard a primit-o.

După aceea intrai în casa unchiului meu şi acolo întîlnii pe ceilalţi invitaţi, întîi pe Vandal, al cărui elev fusesem, pe cînd îmi pregăteam licenţa; înalt şi adus de spate, el avea părul de un alb-argintiu, deşi abia împlinise patruzeci şi cinci de ani. Îmi prezentă pe prietenul său Massacre, un omuleţ brun cu gesturi joviale şi pe Breffort, un găligan lung, osos şi taciturn.

La orele 7 şi 20 precis, unchiul meu şi suita lui sosiră, şi la 7 şi 30 eram cu toţii la masă.

În afară de unchiul meu şi de Menard, amîndoi vizibil preocupaţi, noi ceilalţi eram veseli, chiar şi Breffort care ne povesti cu umor cîte dificultăţi avusese de învins pentru a evita o căsătorie care-l onora, fireşte, dar care lui îi displăcea, evident, cu fiica unui şef de trib Ona din Ţara de Foc. Cît despre mine, eram ca electrizat de Martine. Cînd rămînea serioasă, obrazul ei frumos era ca o marmură îngheţată, dar cînd rîdea, ochii ei scînteiau, îşi scutura părul bogat, dînd capul puţin pe spate şi atunci, pe legea mea, era şi mai frumoasă.