Trecurăm pe terasă să luăm cafeaua. Seara era blîndă. Soarele ce apunea înroşea munţii înalţi, destul de departe la răsărit. Michel vorbea despre lipsa de utilitate a studiilor de astronomie planetară, de cînd, după cum se exprima el, Misiunea Paul Bernadac se dusese "la faţa locului". Apoi Vandal ne puse la curent cu ultimele cercetări în biologie. Se înnoptase. Luna, în semilună, strălucea deasupra munţilor, stelele scînteiau.

Răcoarea nopţii ne făcu să intrăm în sala comună, fără să aprindem lumina. Eram aşezat cu faţa spre fereastră, alături de Michel. Toate amănuntele din acea seară îmi sînt extraordinar de prezente în memorie, deşi a trecut de atunci atît de mult timp! Vedeam cupola Observatorului desenîndu-se clar pe cer, flancată de micile turnuleţe ce adăposteau lunetele accesorii. Învitaţii se răzleţiseră în grupuri; eu vorbeam cu Michel. Fără să ştiu de ce, mă simţeam fericit şi uşor. Aveam impresia că plutesc, ca un fulg, şi mă simţeam în fotoliu tot atît de la largul meu, ca un înotător bun în apă.

La Observator, la o ferestruică, o lumină se aprinse, se stinse, se aprinse din nou.

— Şeful are nevoie de mine, zise Michel. Mă duc la el. Se uită la ceasornicul său fosforescent.

— Cît e ceasul? întrebai eu.

— 11 şi 36.

Se ridică, şi, spre uluirea lui şi a noastră, acest simplu gest îl azvîrli la perete, care se afla la mai mult de 3 metri distanţă.

— Dar… nu mai cîntăresc nimic!

Mă ridicai şi eu, şi cu toate precauţiile pe care le luasem, mă lovii cu capul de perete.